Descrie ce faci în maximum trei propoziții, nu titlul tău oficial, ci impactul real pe care îl ai în viața oamenilor cu care lucrezi

Sunt aici să-i ajut pe oameni, în special pe mamele singure, să conștientizeze că tot ce le trebuie ca să treacă prin foc există deja în ele, nu în circumstanțe externe sau în alte persoane. Indiferent de situația-limită în care te afli, știu că nu claritatea vine prima, ci curajul de a face un singur pas mic, fără garanții. Asta fac cu tine, dragă cititoare, dragă cititorule: nu îți șterg durerea și nu îți ofer rețete frumoase, ci stau lângă tine exact acolo unde ești și îți arăt, din experiență reală, că poți să te ridici, nu în ciuda a tot ce ai trăit, ci cu tot cu asta.

Copilăria mi-a fost provocatoare, am purtat uniforma militară ani buni și am fost în misiune în teatrul de operații din Afganistan. Am trecut prin două divorțuri, prin depresie, inclusiv postpartum, și printr-un diagnostic oncologic. În toată această perioadă am descoperit că reziliența nu este un dar pe care îl au alții, ci o decizie pe care o iei în fiecare dimineață, chiar și când nu ai chef, când te doare sau când nu știi ce urmează. Îți vorbesc din locul acela, nu din teorie și nu din cărți citite la birou. Și poate de aceea ceea ce spun rezonează cu sufletul tău.

Cred că Dumnezeu ne pune în față exact lecțiile de care avem nevoie, chiar dacă, la momentul respectiv, par lovituri, nu daruri. Și cred că adevărul este în noi, nu la un curs, nu la un seminar, nu într-o altă diplomă. Eu nu fac altceva decât să te ajut să-l auzi din nou, în liniște, dincolo de zgomot și de frică. Asta este munca mea. Și este munca mea pentru că, mai întâi, a fost drumul meu.

Ce ar surprinde pe majoritatea oamenilor dacă ar afla despre tine? Ceva ce nu apare în bio-ul tău și nici în prezentările publice

În pofida formării mele militare, astăzi scriu, pictez și mă bucur de tot ce ține de creativitate. Nu sunt hobby-uri decorative sau activități de weekend bifate frumos într-un jurnal de wellness. Este un spațiu în care nu trebuie să fiu utilă, să explic ceva, să conving pe cineva sau să performez; un spațiu în care exist fără justificări, prin cuvinte, culoare și pânză, cu o liniște pe care nu o găsesc altundeva. Am descoperit toate acestea relativ târziu și mi-am promis că nu le voi mai lăsa pentru mai târziu. Astăzi aleg diferit, iar unele lucruri pur și simplu nu se mai amână.

Sunt ambivertă și ușor timidă, deși pare ireconciliabil cu tot restul: ofițer de armată, misiune în Afganistan, speaker, trainer, om care urcă pe scenă și vorbește despre reziliență. Și totuși, în viața de zi cu zi nu sunt conflictuală; chiar evit conflictele. Am fost people pleaser și m-am simțit deseori inconfortabilă când trebuia să cer ceva pentru mine. În timp, cu răbdare, am înțeles și am lucrat cu acele programări vechi. Nu am scăpat complet de ele, dar le recunosc acum. Și asta contează mai mult decât orice.

A existat un moment specific, o zi, o conversație, un număr din cont, când ai știut că nu mai poți face altceva? Ce s-a întâmplat?

A existat o dimineață în care am ieșit din spital cu un pansament la piept, cu un diagnostic scris pe o hârtie pe care o strângeam în mână și cu o singură frază în minte, „100% operabil și vindecabil”, de care m-am agățat în suflet ca de o ancoră. Nu era un moment dramatic, de tipul unei revelații cinematografice. Era liniștit, aproape banal în felul lui. Mergeam încet, eram obosită și știam că ceva se schimbase definitiv în mine, nu doar în corp, ci și în felul în care înțelegeam timpul și ce fac cu el.

Dar momentul în care am știut cu adevărat că pășesc pe un alt drum a venit mai târziu, în mijlocul chimioterapiei. Eram deja jos, fizic, emoțional, cu totul. Atunci, omul care îmi era partener la vremea aceea mi-a mărturisit că, pentru el, întreaga situație era prea mult. Și a plecat. O secundă am rămas fără aer. Apoi, din durerea profundă a acelui moment, a răsărit ceva ce nu știam că mai am: o voce clară, fermă și liniștită, care a spus: „Gata. Eu sunt aici. Pentru mine. Acum și mereu.”

Nu a fost un discurs și nici o decizie luată la rece. A fost recunoașterea faptului că singurul om care nu avea voie să plece eram eu însămi. Că mă iubesc, mă accept și mă sprijin necondiționat, nu pentru că este frumos de spus, ci pentru că era singura cale să rămân în picioare. Plecarea lui a fost, paradoxal, cea mai mare binecuvântare pe care mi-a dat-o acea perioadă, pentru că m-a adus, în sfârșit, față în față cu mine: cu femeia care rezistase atât și care merita să fie văzută, în primul rând, de ea însăși. Din acel moment am știut că voi scrie cartea, că voi susține trainingurile și că vocea mea are un loc în lume. Nu când va fi momentul perfect. Acum.

Descrie un moment concret în care ai ales să continui, deși totul în jurul tău îți spunea să te oprești sau să aștepți. Ce s-a întâmplat după?

Îmi amintesc foarte clar momentul. Eram la externarea din spital, după intervenția chirurgicală, cu diagnosticul oncologic care îmi schimbase deja corpul și care, fără să-mi dau atunci seama pe deplin, urma să-mi schimbe și viața profesională. În acel moment am înțeles că cei 23 de ani petrecuți în sistemul militar se apropiau de final. Pentru un om care își construise o parte atât de importantă din identitate în jurul uniformei, al misiunii și al ideii de a fi util, era, în sine, o pierdere. Și totuși, undeva în mine, nu am simțit că trebuie să mă opresc. Am simțit că trebuie să mă uit înainte.

Le datorez enorm acelor 23 de ani. Mediul militar m-a format într-un mod pe care îl port cu mine și astăzi: disciplina, organizarea, capacitatea de a planifica, de a lua decizii în condiții de presiune, de a continua atunci când nu ai toate informațiile și, poate cel mai important, sentimentul că ceea ce faci trebuie să aibă un scop dincolo de tine. Am plecat din acel sistem cu multă recunoștință și cu foarte multe lucruri pe care nu le-aș fi putut învăța în altă parte. Dar, în ziua aceea, am înțeles că o misiune se încheia și că asta nu însemna că eu mă încheiam odată cu ea.

Am început să privesc tot ceea ce învățasem nu ca pe ceva ce pierd, ci ca pe ceva ce pot duce mai departe. Din a contribui la apărare, am simțit că intru într-o etapă în care pot contribui la ceva la fel de important pentru mine: să-mi susțin aproapele. Să folosesc experiența mea de viață și profesională, formarea de trainer, comunicarea, leadershipul, disciplina și toate lecțiile pe care le-am adunat în acești ani pentru femeile care poate se află exact în locul în care mă aflam eu atunci: speriate, obosite și fără să știe ce urmează.

Și cred că aceasta a fost, de fapt, continuarea mea. Nu m-am agățat de ceea ce se termina și nici nu am așteptat să apară un moment perfect ca să încep din nou. Am luat cu mine tot ce eram și tot ce învățasem și am pășit într-o altă misiune. Astăzi înțeleg că, uneori, viața nu ne cere să continuăm pe același drum. Ne cere să continuăm într-o altă direcție. Iar diferența dintre cele două poate fi exact locul în care începe o nouă versiune a noastră.

Ce anume te-a costat cel mai mult să spui sau să faci public? Și, privind în urmă, a meritat?

Cel mai greu mi-a fost să spun public povestea mea oncologică. Nu pentru că mi-ar fi fost rușine și nici pentru că aș fi vrut să ascund ceea ce mi se întâmpla, ci pentru că, atunci când spui cu voce tare „am cancer”, ceva foarte intim din viața ta devine, dintr-o dată, parte din spațiul public. Iar eu am fost obișnuită o viață întreagă să funcționez într-un sistem în care vulnerabilitatea nu era primul lucru pe care îl arătai. Eram obișnuită să fiu omul care rezolvă, care se organizează, care merge mai departe.

Astfel, am simțit că fac ceva mult mai dificil decât să povestesc despre mine. Îmi asumam riscul de a fi privită prin prisma diagnosticului meu. Să nu mai fiu doar femeia care a fost militar, care a fost în misiune, care a lucrat în comunicare, care a format oameni sau care urcă pe scenă. Să fiu, pentru o clipă, femeia care a avut cancer. Și mi-am dat seama că tocmai aici era una dintre fricile mele cele mai mari: să nu las o etichetă să-mi definească întreaga persoană.

Dar am ales să vorbesc. Pentru că, dacă eu, cu tot ce am învățat despre disciplină, reziliență, leadership și despre cum să treci prin situații-limită, puteam să spun „Da, mi se întâmplă și mie”, poate că o altă femeie nu s-ar mai simți atât de singură. Poate că o femeie care tocmai primise un diagnostic, o mamă care se întreba cum va trece prin toate acestea alături de copilul ei sau cineva care se simțea brusc fragilă ar fi putut să vadă că vulnerabilitatea nu anulează forța.

A meritat? Da. Și poate chiar mai mult decât am înțeles atunci. În momentul în care am încetat să-mi protejez imaginea și am început să-mi spun adevărul, povestea mea a căpătat o altă valoare. Nu mai era doar ceva prin care trebuia să trec. Putea deveni ceva prin care și altcineva să treacă puțin mai ușor. Astăzi cred din ce în ce mai mult că nu ni se cere să ne expunem toate rănile lumii. Dar, atunci când alegem conștient să vorbim despre una dintre ele, putem descoperi că exact locul în care ne-am simțit cel mai vulnerabile poate deveni locul din care susținem pe altcineva.

Care este cel mai prost sfat pe care îl auzi în mod repetat în domeniul tău? Cel pe care îl urmează toată lumea și care, după tine, face mai mult rău decât bine

Poate că cel mai prost sfat pe care îl aud, într-o formă sau alta, este ideea că răspunsul de care avem nevoie se află undeva în afara noastră: în următorul curs, în următorul workshop, în cartea pe care încă nu am citit-o, în opinia unui expert sau în cineva care pare că a înțeles viața mai bine decât noi. Și spun asta chiar dacă eu însămi sunt speaker și trainer și voi construi programe de coaching și training. Nu cred că învățarea este problema. Din contră, cred enorm în educație. Problema apare atunci când folosim permanent acumularea de informație ca să amânăm întâlnirea cu noi înșine.

Am făcut și eu asta. Am căutat răspunsuri, explicații, validări și direcții. Cred că multe dintre noi facem asta pentru că este mai ușor să cumpărăm încă un curs decât să stăm în liniște cu întrebarea care ne doare. Este mai ușor să cerem încă o părere decât să recunoaștem că, undeva în noi, știm deja. Uneori, ceea ce numim „dezvoltare personală” devine o formă foarte elegantă de a nu ne mai asculta. Ne dezvoltăm, acumulăm, analizăm, planificăm și, totuși, rămânem departe de noi.

Am învățat că adevărul pe care îl căutăm cu atâta disperare nu este întotdeauna ascuns într-o informație nouă. Uneori este foarte aproape și așteaptă doar să ne întoarcem către noi cu iubire și blândețe. Să ne oprim puțin din zgomot. Să ne întrebăm ce simțim, ce vrem, ce nu mai vrem, ce ne doare și ce știm deja, dar ne este teamă să recunoaștem. Nu avem întotdeauna nevoie de un răspuns nou. Uneori avem nevoie de suficientă liniște ca să-l putem auzi pe cel pe care îl purtăm deja în noi.

Asta nu înseamnă că nu avem nevoie de mentori, terapeuți, coachi, profesori, cărți sau oameni care să ne arate alte perspective. Avem. Și eu cred în toate acestea. Dar rolul lor, în opinia mea, nu este să devină vocea noastră, ci să ne ajute să ne auzim propria voce mai clar. Dacă după fiecare curs plecăm cu încă o voce în cap și nu cu mai multă claritate în inimă, poate că nu ne-am apropiat deloc de noi. Doar ne-am îndepărtat puțin mai frumos.

Când simți că ești blocată și nu poți înainta, indiferent de motiv, care este primul lucru concret pe care îl faci în primele zece minute?

Când mă simt blocată, primul lucru pe care îl fac este să mă întorc către mine. Nu mă grăbesc să găsesc soluția și nu mă așez imediat în fața unei liste cu lucruri pe care „trebuie” să le rezolv. Mă opresc și observ: ce se întâmplă în corpul meu? Cum respir? Cum stau? Unde este tensiunea? Ce stare port în acel moment? Am învățat că, de multe ori, nu problema este cea care mă ține pe loc, ci starea din care încerc să o rezolv.

Apoi îmi schimb intenționat starea corpului. Mă ridic, mă mișc, respir altfel și îmi schimb postura. Am întâlnit această idee și la Tony Robbins: schimbarea fiziologiei poate schimba foarte repede felul în care gândim și percepem ceea ce ni se întâmplă. Pentru mine este un fel de restart. Nu fug de ceea ce simt și nu încerc să mă conving că „totul este minunat”. Doar îmi dau voie să ies pentru câteva minute din starea în care eram captivă.

Este uimitor cât de diferit poate arăta aceeași problemă după ce corpul își schimbă starea. Gândurile se așază altfel. Respirația și energia se schimbă. Parcă se schimbă și frecvența pe care funcționez. Ceea ce, cu zece minute înainte, părea enorm poate deveni ceva ce pot privi și descompune în pași mici. Nu înseamnă că problema a dispărut. Înseamnă că nu o mai privesc din aceeași perspectivă.

Poate că aceasta este una dintre cele mai simple lecții pe care le-am învățat despre blocaj: uneori nu ai nevoie să gândești mai mult. Ai nevoie să te întorci în corp, să te conectezi din nou cu tine și să-ți schimbi starea înainte să iei următoarea decizie. Deciziile luate din frică, epuizare sau panică seamănă foarte puțin cu cele pe care le-ai lua din claritate și calm. Astăzi prefer să-mi dau mai întâi acel restart și abia apoi să mă întreb: „Bine. Acum, care este următorul pas?”

Dacă cineva are 50 de lei și o zi liberă și vrea să iasă dintr-un blocaj sau să facă un pas înainte, ce i-ai recomanda concret să facă, să cumpere sau să experimenteze?

Dacă aș avea 50 de lei și o zi liberă și aș simți că sunt blocată, m-aș scoate în oraș. Nu aș cumpăra neapărat ceva pentru casă, pentru copil sau pentru altcineva. Mi-aș cumpăra o cafea bună de la locul meu preferat și mi-aș da întâlnire cu mine. Cred că, uneori, acesta este unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care ni le putem oferi: să ne tratăm pe noi înșine ca pe cineva cu care chiar ne place să petrecem timp.

Dacă aș putea, aș merge la Mogoșoaia. Îmi place să mă plimb acolo, să fiu în natură și să mă desprind de zgomotul cotidian. Pentru mine, natura are ceva care te reașază fără să-ți ceară nimic. Mă conectez cu pământul, cu ritmul și cu liniștea lui și simt că împrumut puțin din frecvența aceea. Alteori, poate aș merge la un film sau aș face o activitate care îmi place pur și simplu, nu neapărat ceva „util”. Nu orice lucru pe care îl facem trebuie să producă un rezultat.

În ziua aceea m-aș deconecta de la tot și de la toate. Telefonul mai puțin. Problemele mai puțin. Listele, responsabilitățile și toate „trebuie”-urile, puse puțin pe pauză. Aș căuta să-mi aduc bucurie și încântare în suflet. Să-mi dăruiesc câteva ore în care nu trebuie să fiu mamă, profesionist, femeie puternică, omul care rezolvă sau care are grijă de ceilalți. Doar eu, cu mine.

Am învățat că nu poți să dai la nesfârșit dintr-un rezervor gol. Uneori confundăm foarte ușor odihna cu pierderea timpului, dar nu este așa. Când îți umpli rezervorul, când te liniștești și te reconectezi cu tine, nu fugi de probleme. Te pregătești să le privești altfel. După cafea, plimbare, poate un film și puțin timp în care mi-am făcut bine, m-aș întoarce acasă și m-aș uita din nou la ceea ce am de rezolvat, dar dintr-un loc în care sunt din nou cu mine. De acolo, următorul pas devine, de obicei, mult mai clar.

Care este o carte, un concept sau o idee care ți-a schimbat fundamental modul în care lucrezi, creezi sau iei decizii? De ce aceea și nu alta?

Conceptul care mi-a schimbat cel mai mult felul în care lucrez, creez și iau decizii este iubirea de sine. Dar nu iubirea de sine pe care o vedem uneori ambalată frumos în citate, lumânări parfumate și afirmații pe Instagram. Pentru mine, iubirea de sine a devenit, în timp, un proces mult mai profund: acela de a-mi schimba peisajul interior, de a mă întoarce către mine cu blândețe și de a începe să mă privesc nu prin ceea ce ar trebui să fiu, ci prin ceea ce sunt.

Am înțeles asta mai ales în perioadele în care viața m-a pus în situația de a nu mai putea controla foarte multe lucruri din exterior. Când corpul meu a trecut printr-un diagnostic oncologic, când viața profesională pe care o construisem timp de 23 de ani s-a schimbat și când am fost nevoită să mă uit altfel la relații, la maternitate, la viitor și la mine însămi, am înțeles că nu pot controla întotdeauna peisajul exterior. Dar pot lucra cu felul în care îl privesc. Pot schimba locul din care răspund la ceea ce mi se întâmplă.

Pentru mine, aceasta este diferența dintre a încerca permanent să schimb lumea și a începe prin a mă schimba pe mine. Nu înseamnă să accept orice, să mă resemnez sau să spun pur și simplu că totul se întâmplă cu un motiv. Înseamnă să-mi asum responsabilitatea pentru ceea ce pot controla: gândurile mele, starea mea, felul în care îmi vorbesc, limitele pe care le pun, oamenii pe care îi las aproape și deciziile pe care le iau. Și, mai ales, să nu mă mai abandonez pe mine în încercarea de a-i salva, mulțumi sau convinge pe ceilalți.

De aceea aleg iubirea de sine și nu o altă idee. Atunci când începi să te iubești cu adevărat, se schimbă întrebările pe care ți le pui. Nu mai întrebi doar „Ce trebuie să fac ca să fie bine pentru toată lumea?”, ci începi să întrebi și „Ce este bine pentru mine?”. Nu mai cauți cu disperare permisiunea din exterior. Începi să-ți dai singură voie. Iar de acolo, aproape imperceptibil, se schimbă peisajul. Poate că lumea din jur nu s-a schimbat încă. Dar femeia care o privește este deja alta.

Ce ai în telefonul tău, o aplicație, o notiță, un reminder, pe care l-ai recomanda oricui vrea să creeze mai constant și cu mai puțină rezistență interioară?

În telefonul meu am o fotografie cu mine și fetița mea în brațe. Pentru altcineva poate fi doar o fotografie frumoasă. Pentru mine este mult mai mult. Este „de ce”-ul meu, imaginea care îmi amintește constant pentru ce merg mai departe, pentru ce creez, pentru ce vreau să construiesc și de ce aleg, chiar și în zilele dificile, să nu renunț la mine.

În fotografia aceea sunt, de fapt, trei femei într-una singură: eu, fetița mea interioară și copilul meu, Maria-Sofia. Lângă noi este un trifoi. Pentru mine, trifoiul este simbolul norocului și al binecuvântării. Poate că pare simplu, dar tocmai lucrurile simple ne pot reașeza cel mai repede. În fiecare dimineață, când mă trezesc și văd fotografia, încerc să-mi amintesc, înainte de orice altceva, că sunt o femeie norocoasă și binecuvântată. Și spun: „Mulțumesc, Doamne, că astăzi trăiesc.”

Pentru mine, acesta este un adevărat restart. Înainte de notificări, de probleme și de întrebarea „Ce am de făcut astăzi?”, îmi amintesc cine sunt și pentru ce sunt aici. Din această stare, lucrurile pe care le am de făcut capătă altă perspectivă. Nu mai creez doar pentru că trebuie să produc ceva, ci pentru că am ceva de spus. Nu mai construiesc doar pentru succesul meu. Construiesc pentru mine, pentru copilul meu și pentru femeia care am fost și care încă are nevoie, uneori, să fie ținută în brațe.

Aceasta este practica pe care aș recomanda-o oricui vrea să creeze mai constant și cu mai puțină rezistență interioară: găsește-ți „de ce"-ul și fă-l imposibil de uitat. Pune-l acolo unde îl vezi în fiecare zi. Disciplina te poate ajuta să continui, dar iubirea este cea care îți amintește de ce merită să continui. Iar pentru mine, înainte să fie vorba despre orice carte, training, proiect sau vis, este vorba despre viață și despre recunoștința de a fi aici, astăzi, cu tot ceea ce sunt.

Dacă ar fi să recomanzi un singur creator, autor, gânditor sau mentor pe care îl urmărești activ în acest moment, cine ar fi și ce anume îți oferă?

În acest moment, unul dintre oamenii pe care îi urmăresc cu foarte mult interes este Joe Dispenza. Mă atrage în mod special felul în care vorbește despre identitate și despre posibilitatea de a nu rămâne prizonierii versiunii noastre de ieri. Pentru mine, aceasta este o idee extrem de puternică: ceea ce am fost, ceea ce am trăit și ceea ce ni s-a întâmplat nu trebuie să devină neapărat definiția a ceea ce vom fi.

Poate că una dintre cele mai mari capcane în care intrăm este să confundăm identitatea cu istoria noastră. „Eu sunt așa pentru că am trecut prin asta.” „Eu nu pot pentru că mi s-a întâmplat asta.” „Eu nu mai pot începe pentru că am o anumită vârstă, pentru că am pierdut ceva, pentru că am greșit, pentru că am fost rănită.” Fără să ne dăm seama, începem să ne comportăm în fiecare zi în acord cu o identitate construită din trecut. Dispenza mă provoacă să privesc lucrurile altfel: dacă pot să-mi imaginez o altă versiune a mea, să o aleg și să încep să acționez din locul acelei femei, atunci creez spațiu pentru o altă posibilitate.

Pentru mine, ideea că toate posibilitățile există deja și că avem de făcut o alegere între ele este foarte puternică. Nu o văd ca pe o promisiune că putem controla tot ceea ce ni se întâmplă. Viața ne va aduce în continuare lucruri pe care nu le-am ales și nu le putem controla. Dar cred că putem alege cine devenim în relație cu ele. Putem alege dacă rămânem femeia definită de rană sau devenim femeia care a trecut prin rană și a construit ceva nou.

Poate de aceea îl urmăresc acum. Eu însămi sunt într-un moment de reconstrucție și trec printr-o perioadă care m-a obligat să privesc viața cu alți ochi. Acum aleg să nu mă întreb doar „Cine am fost?”, ci mai ales „Cine aleg să devin?”. Îmi place mult mai mult această întrebare, pentru că îmi lasă loc să creez, să învăț, să iubesc, să construiesc și să contribui dintr-un loc nou. Nu pentru că trecutul nu mai contează, ci pentru că nu mai vreau să fie singurul lucru care îmi decide viitorul.

Care a fost cea mai grea decizie pe care ai luat-o în ultimii trei ani și cum ai luat-o?

Una dintre cele mai grele decizii pe care a trebuit să le iau în ultimii trei ani a fost să-mi mut fetița într-un alt oraș și să o schimb de la școala ei, pentru că primisem ordinul de a îndeplini o misiune în altă garnizoană. Spun „a trebuit” pentru că nu a fost o decizie pe care mi-am dorit-o. Nu am stat într-o zi și mi-am spus: „Cred că ar fi bine pentru noi să ne mutăm.” A fost una dintre acele situații în care viața îți pune în față o responsabilitate și trebuie să o duci la capăt, chiar dacă, în plan personal, ai fi ales cu totul altceva.

Eram mamă singură și tocmai reușisem să-i construiesc fetiței mele un sentiment de stabilitate în București. Aveam casa noastră, cumpărată de curând, iar ea avea școala, prietenii, colegii, rutina și lumea pe care o recunoștea și în care se simțea în siguranță. Iar eu trebuia să-i spun că plecăm. M-a întristat profund și, dincolo de tristețe, am simțit vinovăție. O vinovăție pe care o cunosc multe mame: „Oare îi fac rău? Oare o destabilizez din nou? Oare nu ar trebui să protejez cu orice preț stabilitatea pe care abia am reușit să i-o ofer?”

Poate că vinovăția era și mai puternică pentru că, atunci când ea avea doar doi ani, luasem decizia de a divorța. Știam atunci că relația în care mă aflam nu era potrivită pentru mine, nici ca femeie, nici ca mamă, și că nu puteam construi pentru copilul meu un mediu sănătos rămânând într-o relație în care eu însămi nu mai eram bine. Dar, chiar și atunci când știi că faci ceea ce trebuie, nu înseamnă că nu te doare ceea ce pierzi. Acum trebuia, din nou, să-i schimb lumea, de data aceasta nu pentru că eu alesesem schimbarea, ci pentru că aceasta era responsabilitatea profesională pe care trebuia să mi-o îndeplinesc.

Am luat decizia acceptând că, uneori, viața ne pune în situații în care nu avem luxul unei alegeri perfecte. Sunt momente în care trebuie să fii, în același timp, mamă și profesionist, să-ți asumi responsabilitatea față de copil și să-ți îndeplinești datoria față de misiunea primită. Nu puteam să-mi neg responsabilitatea profesională, dar puteam să mă asigur că fiica mea nu trece singură prin schimbare. Am vorbit cu ea, am ascultat-o și i-am validat tristețea și fricile. Felul în care ea a traversat această etapă a fost mai mult decât îmbucurător. Temerile mele legate de reacțiile Sofiei s-au dovedit nefondate, iar capacitatea de adaptare a copiilor la ceea ce noi proiectăm a fi situații-limită este incredibilă.

Fiica mea a avut aceeași reacție incredibil de matură emoțional și atunci când i-am vorbit despre afecțiunea mea oncologică. A primit această provocare cu blândețe și deschidere și mi-a spus, într-o seară, înainte de culcare: „Mami, tu ești supereroul meu!”

Privind în urmă, cred că aceste experiențe m-au învățat ceva ce nicio carte nu mi-ar fi putut explica. Uneori, să fii o femeie puternică nu înseamnă să alegi fără ezitare. Înseamnă să alegi cu inima strânsă și să mergi mai departe pentru că știi că ai responsabilități de îndeplinit. Aceasta este una dintre lecțiile pe care le-aș împărtăși oricărei mame care se judecă pentru deciziile dificile pe care a fost nevoită să le ia: nu toate provocările sunt schimbări pe care ți le-ai dorit. Unele sunt responsabilități pe care viața ți le pune în brațe. Important este ce faci cu ele, cum reacționezi și cum rămâi alături de cei pe care îi iubești în timp ce le traversezi.

Care este cel mai contraintuitiv lucru pe care l-ai învățat despre curaj?

Am învățat că a fi curajos nu înseamnă să nu-ți fie frică. Dimpotrivă. Poți să fii foarte speriat și, în același timp, foarte curajos. Curajul nu este absența fricii, ci alegerea de a acționa în direcția potrivită în pofida ei. Această idee contrazice una dintre imaginile cele mai răspândite despre omul curajos: că este puternic, sigur pe el, că nu se clatină și știe exact ce are de făcut. Eu nu mai cred asta.

Am cunoscut frica în multe forme: în situații-limită, în misiune, în momente profesionale dificile, în relații și ca mamă. Diagnosticul oncologic mi-a arătat-o într-un loc în care nu mai puteam să o ascund în spatele uniformei, al disciplinei sau al capacității de a rezolva lucruri. Am avut momente în care mi-a fost foarte frică. Dar am învățat că nu trebuie să aștept ca frica să dispară ca să fac următorul pas. Dacă aș fi așteptat să nu-mi mai fie teamă, probabil că multe dintre drumurile importante ale vieții mele ar fi rămas neîncepute.

Am mai învățat că frica nu se dizolvă dacă stai în fața ei și o analizezi la nesfârșit. Nu dispare pentru că îți spui de o sută de ori că nu ai de ce să te temi. De multe ori, singura cale dincolo de ea este să treci prin ea: să faci pasul pe care îl amâni, să spui adevărul pe care ți-e teamă să-l spui, să iei decizia pe care o întorci pe toate părțile, să urci pe scenă chiar dacă îți tremură vocea, să începi din nou chiar dacă nu ai nicio garanție că va funcționa.

Curajul a devenit pentru mine mai puțin spectaculos și mult mai intim. Uneori arată ca o femeie care se ridică dimineața și mai face un pas, deși nu știe ce urmează. Alteori arată ca o mamă care ia o decizie grea și își ține copilul de mână în timp ce amândouă trec prin schimbare. Alteori înseamnă să te alegi pe tine, deși încă te întrebi dacă ai voie. Nu trebuie să fii fără frică. Trebuie doar să nu-i dai fricii dreptul de a decide în locul tău. De fiecare dată când treci prin ea, descoperi ceva important: frica nu era zidul. Era doar o altă ușă prin care trebuia să treci, un alt pas în evoluția ta ca individ, în această călătorie fantastică.

Pentru tine, ce înseamnă concret să mergi înainte fără garanții? Nu ca principiu, ci ca acțiune. Ce faci tu diferit față de cineva care așteaptă?

Pentru mine, să merg înainte fără garanții înseamnă, înainte de toate, să-mi trăiesc viața în prezența Divinității. Înseamnă să practic acel „letting go and letting God lead”: să las jos, atât cât pot, nevoia de a controla totul și să-I încredințez lui Dumnezeu fricile, anxietățile, gândurile negre și toate scenariile pe care mintea mea le poate construi atunci când îi este teamă. Nu pentru că nu-mi mai pasă și nu pentru că nu mai acționez, ci pentru că aleg să cred că există un plan mai bun decât cel pe care l-aș putea construi eu din frică.

Am învățat că nu există nicio garanție pentru ziua de mâine: nici pentru sănătate, nici pentru relații, bani, carieră sau oamenii pe care îi iubim. Putem să planificăm, să muncim, să fim disciplinați și să facem tot ceea ce ține de noi. Și, totuși, viața poate schimba într-o singură clipă planul făcut pentru următorii zece ani. Am înțeles asta foarte concret. Tocmai de aceea, nu mai vreau să-mi trăiesc viața așteptând garanții care nu există.

Ce fac diferit față de cineva care așteaptă? Fac pasul pe care îl pot face astăzi și las restul în mâna lui Dumnezeu. Nu am nevoie să văd întregul drum ca să pornesc. Am nevoie să văd următorul pas. Iar atunci când apare frica, nu încerc să construiesc o mie de scenarii pentru a mă asigura că nimic rău nu se poate întâmpla. Îmi spun, uneori cu voce tare: „Doamne, eu fac ceea ce ține de mine. Restul Îți aparține Ție.” Și merg înainte.

În cele din urmă, cred că viața este și despre ceea ce alegem să vedem. Putem privi paharul și să vedem permanent jumătatea goală: ce am pierdut, ce nu avem, ce s-ar putea întâmpla rău și ce nu este încă rezolvat. Sau putem vedea jumătatea plină: ceea ce avem astăzi, oamenii pe care îi iubim, o nouă dimineață, o oportunitate, o lecție, un miracol mic pe care poate nici nu l-am fi observat dacă am fi fost prea ocupați să ne temem.

Nu spun că această alegere este întotdeauna ușoară. Sunt zile în care și eu mă tem, mă îngrijorez și uit. Dar mă întorc. Acesta este, pentru mine, mersul înainte fără garanții: să aleg din nou și din nou credința în locul fricii, prezența în locul scenariilor și recunoștința în locul lipsei. Ceea ce hrănim cu atenția noastră crește. Lucrurile asupra cărora ne concentrăm capătă proporții și, încet-încet, devin realitatea noastră. Eu aleg să văd miracolele, bucuria, viața și credința. Iar atunci când fac aceste alegeri, le văd pretutindeni.

Această carte ajunge în mâinile cuiva care are ceva important de spus sau de făcut, dar tot găsește motive să amâne. Ce permisiune vrei să-i dai?

Îți dau voie să începi. Chiar acum. Nu când vei fi mai pregătită, când vei avea toate răspunsurile, când copiii vor fi mai mari, când vei avea mai mulți bani, când vei fi mai slabă, mai odihnită, mai vindecată, mai sigură pe tine sau când cineva îți va spune că este momentul potrivit. Poate că ai așteptat suficient. Și poate că, undeva în adâncul tău, știi deja ce ai de făcut, dar ți-ai găsit atât de multe motive să mai amâni, încât ai început să le confunzi cu adevărul. Nu trebuie să ai garanții. Trebuie doar să ai curajul unui prim pas.

Îți dau voie să nu mai ceri permisiunea tuturor pentru viața ta. Să nu mai aștepți validarea celor care nu vor înțelege niciodată drumul tău, pentru simplul motiv că nu este drumul lor. Îți dau voie să te răzgândești, să o iei de la capăt, să pleci, să rămâi, să spui nu, să spui da, să înveți ceva nou, să iubești din nou, să construiești ceva care nu exista înaintea ta. Îți dau voie să fii vulnerabilă și puternică în același timp. Să plângi și apoi să te ridici. Să nu știi și, totuși, să faci următorul pas.

Și, mai ales, îți dau voie să nu te mai abandonezi pe tine în timp ce ai grijă de toți ceilalți. Întoarce-te către tine, cu iubire și blândețe. Ascultă-ți vocea pe care poate ai acoperit-o ani întregi cu „trebuie”, cu frici, responsabilități și părerea celorlalți. Poate că nu ai nevoie de încă o persoană care să-ți spună cine să fii. Poate că ai nevoie doar să-ți amintești cine ești.

Eu am învățat asta târziu și, uneori, în cele mai grele moduri posibile. Am învățat că viața nu ne promite nimic. Că oamenii pot pleca. Că rolurile se pot încheia. Că trupul ne poate surprinde. Că planurile se pot schimba într-o singură zi. Dar am învățat și că, atât timp cât trăim, avem posibilitatea de a alege din nou. De a ne ridica. De a iubi. De a crea. De a contribui. De a ne scrie următoarea parte a poveștii.

Așa că, dacă ai ceva important de spus sau de făcut, nu mai aștepta momentul perfect sau ziua în care nu-ți va mai fi frică. Ia frica de mână și mergi.

Iar dacă astăzi poți face un singur lucru, fă-l pe acesta: alege-te pe tine. Și începe.