Descrie ce faci în maximum trei propoziții

Eu creez spații în care oamenii îndrăznesc să se privească altfel. Cum fac asta? Scriind, vorbind cu ei, dar mai ales ascultându-i.

Nu încerc să le schimb viețile. Cred că nimeni nu poate face asta în locul lor. Dar dacă, după ce citesc un text de-al meu sau petrec câteva minute alături de mine, pleacă având mai multă încredere în ei decât aveau înainte, simt că mi-am făcut partea.

Ce ar surprinde pe majoritatea oamenilor dacă ar afla despre tine?

Am devenit dependentă de învățare. În fiecare zi citesc, ascult sau învăț ceva nou. Este felul meu de a-mi antrena mintea, de a rămâne curioasă și de a nu înceta niciodată să cresc. Pentru mine, învățarea nu este un obiectiv. Este un mod de a trăi.

La un moment dat mi-a venit în minte o comparație care încă mă face să zâmbesc. Mintea mea seamănă cu SpongeBob. Merge prin lume cu ochii mari, curioasă de tot ce vede. Dintr-o conversație, dintr-o carte, dintr-un documentar sau chiar dintr-o plimbare găsește mereu ceva de învățat. Iar această curiozitate îmi aduce o stare de împlinire și de bucurie pe care cu greu o pot descrie în cuvinte.

A existat un moment specific când ai știut că nu mai poți continua la fel? Ce s-a întâmplat?

Când am început tratamentul pentru cancer, știam deja programul. Dar eu, în mintea mea, îmi stabilisem un obiectiv: după prima serie de chimioterapie voi fi vindecată. Totul va dispărea și gata.

La consultul de după prima serie de chimioterapie, situația nu a fost deloc așa. Am fost dezamăgită. Am intrat într-o stare de depresie.

Îmi amintesc perfect ce s-a întâmplat în ziua în care am început al doilea tratament cu citostatice, diferit de primul. Mai întâi, când mi-au recoltat sânge pentru analize, m-au înțepat de două ori. Apoi, când am ajuns la tratament, mi-au introdus greșit cateterul de trei ori. Am început să plâng.

Unul dintre asistenții medicali s-a uitat cu blândețe la mine și mi-a spus:

„De ce plângi? Tu, care ești veselă tot timpul, ce s-a întâmplat?”

I-am răspuns printre lacrimi:

„Am obosit...”

S-a uitat din nou la mine și mi-a spus:

„Uite, eu îți promit că acest tratament este mult mai ușor și că îți va face foarte bine.”

Atunci am înțeles ceva esențial. Nu era vina lor. Era energia mea.

Și am înțeles că trebuie să fac o alegere: să mă schimb, să accept că nu pot controla totul și să mă las în fluxul vieții. Atunci am înțeles care este, pentru mine, calea spre vindecare: alegerea de a mă elibera de tiparele care nu-mi mai serveau.

Descrie un moment concret în care ai ales să continui, deși totul în jurul tău îți spunea să te oprești sau să aștepți

Aproximativ 15 ani am lucrat într-un spital din Bacău, în departamentul administrativ. Așa cum știți deja din paragrafele anterioare, curiozitatea mea era foarte mare. Într-o zi am găsit un anunț privind posibilitatea accesării unor fonduri europene pentru Ambulatoriul spitalului. Am vorbit cu managerul, care m-a încurajat și m-a susținut să încep demersurile.

Cum spitalul era subordonat Primăriei, am mers acolo pentru a discuta despre această oportunitate. Mi s-a spus că nu vom obține punctajul necesar. Am fost trimisă și la compartimentul care se ocupa de astfel de proiecte. Am primit același răspuns. A fost un răspuns care nu m-a mulțumit.

Am contactat organizația care publicase anunțul. La scurt timp, spitalul a primit o invitație la o sesiune de informare destinată celor interesați să depună proiecte. Am participat împreună cu directoarea economică. Am pus toate întrebările pe care le aveam și, în final, am primit răspunsul pe care îl căutam. Da, puteam depune proiectul. Aveam punctajul necesar.

Am găsit și firma care urma să pregătească documentația, iar proiectul a fost depus. A fost aprobat.

Când am plecat din România și de la acel loc de muncă, Ambulatoriul era deja în plin proces de renovare. Se achiziționau un computer tomograf, aparate radiologice moderne și echipamente noi pentru laboratorul de analize.

Da, am fost încăpățânată. Nu am acceptat primul răspuns și nu m-am oprit la primul refuz. Am mers mai departe. Privind în urmă, mi-am dat seama că, uneori, încăpățânarea este doar un alt nume pentru convingerea că există o soluție.

Ce anume te-a costat cel mai mult să spui sau să faci public? Și, privind în urmă, a meritat?

Nu am vrut să fac public diagnosticul meu, cel puțin până la operația de amputare a sânului. A făcut parte din strategia mea. Cu cât știau mai puține persoane, cu atât erau mai puține opinii și mai puține sfaturi. Am simțit că, în acel moment al vieții mele, aveam nevoie să-mi ascult propria voce și să decid eu ce este mai bine pentru mine.

Oamenii pe care i-am ales să-mi fie alături nu au fost aleși ca să mă consoleze sau să mă plângă. Au fost aleși pentru că știau să mă ridice de jos, să-mi redea încrederea și să-mi amintească faptul că sunt mai puternică decât credeam.

Ce m-a costat? Poate puțin mai multă singurătate. Poate am fost și judecată. Nu știu.

Dar a meritat. Mi-am oferit cel mai prețios lucru de care aveam nevoie atunci: spațiu. Spațiu să mă ascult, să iau propriile decizii și să-mi urmez drumul spre vindecare.

Astăzi sunt recunoscătoare tuturor celor care mi-au respectat alegerea, mi-au înțeles tăcerea și au rămas lângă mine fără să-mi ceară explicații.

Care este cel mai prost sfat pe care îl auzi în mod repetat în domeniul tău?

Unul dintre sfaturile pe care le aud cel mai des este: „Nu trăi în trecut. Ce a fost, a fost. Rămâi doar în prezent.” Ceea ce voi împărtăși este doar opinia mea.

Eu nu cred că trecutul trebuie uitat. Fără el, nu ai fi omul care ești astăzi. Face parte din tine. Să încerci să-l ștergi ar fi ca și cum ai suferi de amnezie. Cum ai mai răspunde la întrebarea: „Cine sunt eu?”

Eu cred că trecutul trebuie integrat. Acceptat. Iertat. Nu pentru a rămâne blocat în el, ci pentru a înțelege ce te-a adus până aici. Trecutul nu este o închisoare. Este o bibliotecă. Depinde ce alegi să iei cu tine mai departe.

La fel este și cu viitorul. Da, este incert. Dar este incert pentru fiecare dintre noi. Asta nu înseamnă că renunțăm să-l construim. Viitorul se construiește în prezent. Însă prezentul este trăit de omul care poartă cu el o istorie, experiențe, greșeli, reușite și lecții de viață.

Pentru mine, nimic din toate acestea nu este întâmplător. Viața are continuitate. Fiecare experiență se leagă de alta și contribuie la omul care devii.

În momentul în care te împaci cu trecutul și alegi să iei din el ceea ce îți este de folos astăzi, poți construi viitorul cu mai multă claritate și încredere.

Când simți că ești blocată și nu poți înainta, care este primul lucru concret pe care îl faci în primele zece minute?

Când simt că sunt blocată, primul lucru pe care încerc să-l fac este să-mi liniștesc mintea. Dacă afară este frumos, ies la o plimbare. Îmi mut atenția din interior spre ceea ce este în jurul meu. Privesc copacii, cerul și oamenii, ascult sunetele din jur. Mă ancorez în prezent.

Dacă sunt acasă, încep cu câteva exerciții de respirație. Apoi îmi fixez privirea pe un obiect din încăpere și încerc să-mi opresc, pentru câteva clipe, avalanșa de gânduri. După aceea meditez.

Am observat că, de multe ori, mintea este atât de aglomerată încât nu mai vede soluțiile care sunt chiar în fața noastră. Când îi oferi puțină liniște, începe să le observe.

Și mai am o sugestie: dansul.

Dar nu orice fel de dans. Un dans în care să-ți scuturi bine corpul, să te miști fără să te gândești dacă arăți bine sau nu.

Încearcă. S-ar putea să descoperi că, uneori, corpul găsește drumul înainte cu câteva minute înaintea minții.

Dacă cineva are 50 de lei și o zi liberă și vrea să iasă dintr-un blocaj sau să facă un pas înainte, ce i-ai recomanda?

Simplu. Investește în tine. Cumpără o carte din care să înveți ceva nou. Poate fi începutul unei schimbări la care nici nu te-ai gândit.

Eu așa am făcut. În perioada în care urmam tratamentele, veniturile mele scăzuseră. Dar aveam o altă comoară: timpul. Am ales să-l investesc în mine. Am urmat cursuri de scriere a unei cărți, cursuri de programare neurolingvistică și am participat la webinarii. Am făcut toate acestea convinsă că, în viitor, mă vor ajuta să găsesc răspunsurile pe care le căutam, să iau deciziile corecte și să-mi îndeplinesc visurile.

Și am descoperit că fiecare abilitate nouă și fiecare informație înțeleasă îți adaugă, puțin câte puțin, încredere în tine. Iar, pe măsură ce încrederea crește, frica începe să se diminueze.

Care este o carte, un concept sau o idee care ți-a schimbat fundamental modul în care lucrezi, creezi sau iei decizii?

Cartea care m-a ajutat să înțeleg multe despre viață, despre mine și despre umbre a fost Secretul umbrei, de Debbie Ford. Este o carte pe care o recomand. Sincer, m-a ajutat să înțeleg că tot ceea ce se întâmplă în viața noastră are un sens.

Am învățat foarte multe despre umbra noastră. Ea nu este dușmanul nostru. În ea am ascuns tot ceea ce am reprimat de-a lungul vieții: experiențe, bucurii, cuvinte nerostite, emoții și tot ceea ce nu vrem să ne mai aducem aminte. Toți suntem formați din lumină și întuneric. Între ele trebuie să existe un echilibru. De aceea cred că este bine să ne cunoaștem și să ne acceptăm și umbra.

Această carte mi-a deschis mintea în ceea ce privește noțiunea de realitate. Fiecare dintre noi are propria realitate, construită prin filtrele experiențelor, învățăturilor și tiparelor proprii. Ea nu corespunde cu realitatea altui om și nici nu poate fi raportată la ceva care să o transforme într-un adevăr absolut. Așa am învățat să fiu mai atentă la comportamentele oamenilor și să judec mai puțin, fără să pun etichete.

Știți cu ce am completat informațiile din această carte? Cu conceptul Călătoria Eroului. Am vizionat și un scurt film bazat pe această noțiune și am înțeles și mai bine că esența acestei călătorii este drumul pe care îl faci pentru a-ți descoperi adevărata valoare.

Nu pot să nu povestesc despre o scenă care m-a impresionat profund. În film este prezentată statuia de aur a lui Buddha. Pentru a o proteja în timpul războiului, oamenii au acoperit-o cu un strat gros de lut, care, în timp, s-a întărit. Au trecut mulți ani, iar cei care au descoperit-o au crezut că este doar o statuie obișnuită. Abia când au început să cioplească în acel înveliș a ieșit la suprafață strălucirea aurului.

Ce ai în telefonul tău, o aplicație, o notiță sau un reminder, pe care l-ai recomanda oricui vrea să creeze mai constant?

Nu am o aplicație pe care să o recomand. În schimb, am ceva care mă însoțește în fiecare zi și care, pentru mine, funcționează. Am învățat acest exercițiu la unul dintre cursurile de programare neurolingvistică, inspirat și din principiile prezentate în cartea The Secret.

Dați-vă voie să visați. Apoi transformați fiecare dorință într-un obiectiv. Faceți un tablou în care să puneți imagini cu obiectivele voastre. Lângă fiecare imagine, scrieți cât mai clar și în cele mai mici detalii ceea ce vă doriți să realizați. Așezați apoi tabloul într-un loc în care privirea voastră ajunge în fiecare dimineață. Funcționează.

Pentru mine, acest tablou este o reamintire zilnică a direcției în care merg și a motivului pentru care fac ceea ce fac. Și astăzi se află pe el imaginea cărții pe care mi-am propus să o scriu și obiectivele pe care vreau să le ating mai departe. Prima carte am publicat-o. Acum merg mai departe.

Dacă ar fi să recomanzi un singur creator, autor, gânditor sau mentor pe care îl urmărești activ, cine ar fi?

Îmi este imposibil să recomand o singură persoană. Și o să vă spun de ce.

Cred că fiecare om poate aduce ceva valoros, în funcție de domeniul în care excelează și de etapa în care ne aflăm noi în viață.

Pe partea de comunicare o urmăresc pe Teodora Meteș.

În ceea ce privește relațiile și viața de cuplu, îi urmăresc cu mare interes pe Raluca Anton și Gáspár György. De altfel, abordările lor merg dincolo de relații și oferă perspective valoroase despre oameni și despre noi înșine.

Pe linie de programare neurolingvistică îi urmăresc pe mentorii mei, Marius Simion și Horia Radu, de la care am învățat foarte multe.

Iar când vine vorba despre spiritualitate și credință, îl ascult cu mare drag pe părintele Constantin Necula.

Cred că alegerea depinde de nevoile fiecăruia. În funcție de întrebările pe care le ai într-un anumit moment al vieții, vei găsi și omul de la care ai nevoie să înveți.

Care a fost cea mai grea decizie pe care ai luat-o în ultimii trei ani și cum ai luat-o?

La început am vrut să spun că cea mai grea decizie a fost să divorțez. Dar nu a fost aceasta.

Cea mai grea decizie din viața mea a fost dacă să accept sau nu tratamentul cu citostatice.

Știam ce efecte poate avea acest tratament asupra corpului meu. Îmi era teamă. Dar nu de moarte. Îmi era teamă de ce s-ar întâmpla cu băieții mei dacă eu nu aș mai fi. Nu erau pregătiți să-și piardă mama.

Într-un moment de conștientizare mi-am spus:

„Dacă Dumnezeu m-a adus până aici, înseamnă că are un plan cu mine.”

Așa că am ales să urmez tratamentul cu citostatice. Dar, în același timp, am luat și decizia de a-mi ajuta corpul să îl tolereze cât mai bine, apelând și la terapii complementare.

Astăzi cred că am ales înțelept.

Care este cel mai contraintuitiv lucru pe care l-ai învățat despre curaj?

Cred că unul dintre cele mai mari mituri despre curaj este că oamenii curajoși nu simt frică.

Curajul nu este izolat de frică. Curajul nu este absența fricii. Curajul înseamnă să conștientizezi frica, să o simți, să tremuri de frică, dar, în același timp, mintea ta să spună: „Merg mai departe.” Dacă merg mai departe, am două variante: să reușesc sau să eșuez. În ambele situații ies învingătoare.

Frica există în fiecare dintre noi. În fiecare zi. Diferența nu o face frica, ci relația pe care alegem să o avem cu ea. Putem să o transformăm în combustibil pentru curaj sau putem să o hrănim până ajungem să trăim în postura de victimă, repetându-ne mereu: „Nu pot.”

Definiția mea? Curajul este arma subconștientului pentru a învinge, a evolua și a trăi. Frica este metoda cea mai simplă a subconștientului de a supraviețui.

Pentru tine, ce înseamnă concret să mergi înainte fără garanții?

Ce înseamnă, de fapt, garanțiile? Așteptări? Speranțe? Pentru mine, toate au legătură cu nevoia de control. Am învățat că nu poți controla tot ceea ce se întâmplă în proces. Poți controla doar decizia de a face următorul pas.

Am și eu o întrebare. Când mergi la culcare seara, ai garanția că te vei trezi a doua zi dimineață? Nu. Și totuși mergi la culcare. De ce? Pentru că ai încredere în procesul vieții.

La fel privesc și deciziile importante. Nu aștept garanții. Dacă aș face-o, probabil nu aș mai începe nimic. Mă informez, iau cea mai bună decizie pe care o pot lua în acel moment și apoi merg înainte.

Restul nu mai depinde doar de mine.

Ce permisiune vrei să îi dai omului care are ceva important de spus sau de făcut, dar tot amână?

O să parafrazez ce a spus unul dintre mentorii mei.

Astăzi cred că moartea nu este sfârșitul. Este doar finalul călătoriei sufletului.

Dar nu aș putea suporta gândul că, în această călătorie, am ezitat să trăiesc din cauza fricii. Că am amânat proiecte. Că am renunțat la vise. Că m-am uitat pe mine.

Doar imaginați-vă o clipă cum v-ați simți dacă, la finalul vieții, ați fi încărcați de astfel de regrete.

De aceea, dacă ar fi să vă dau o singură permisiune, aceasta ar fi:

Dați-vă voie să trăiți. Acum. Experimentați, iubiți, călătoriți, dăruiți, dar și primiți. Bucurați-vă de fiecare moment. Creați amintiri. Nu adunați regrete.