Descrie ce faci în maximum trei propoziții, nu titlul tău oficial, ci impactul real pe care îl ai în viața oamenilor cu care lucrezi

De aproape 30 de ani sunt „doar profesoară”, ca să îl citez pe un fost coleg de liceu. Sunt profesoară de religie și de limba și literatura română și predau de 24 de ani ca profesor titular în liceul pe care l-am absolvit ca șefă de promoție în 1996. Poate de aceea oamenii aveau așteptări mai mari de la mine.

Ceea ce nu știu mulți este că nu îmi plac funcțiile, „comitetele și comițiile”, ședințele și rapoartele, hârțoagele și termenele-limită. Am intrat în învățământ pentru a lucra cu elevii, nu pentru a face carieră. Pentru mine, a fi profesor este privilegiul de a rămâne conectată la copilărie, de a mă redescoperi alături de elevii mei și de a crește odată cu ei.

Păstrez legătura cu foști elevi și părinți. Unii mi-au devenit prieteni, am fost la nunțile și la botezurile copiilor lor, deveniți ulterior elevii mei și ei, ne vizităm, ne sunăm și facem activități împreună. Toate acestea îmi confirmă că am ales bine, că fac bine ceea ce fac și că sunt pe drumul potrivit.

Ce ar surprinde pe majoritatea oamenilor dacă ar afla despre tine? Ceva ce nu apare în bio-ul tău și nici în prezentările publice

Când eram mică, pe la cinci ani, mă jucam cu copiii vecinilor de-a școala, iar eu eram doamna profesoară. Mai târziu am vrut să devin scriitoare, actriță și criminalistă. Pe la 13 ani am început chiar să scriu un roman de dragoste. Se pare că 13 mi-a purtat ghinion atunci: nu am rămas nici cu puștiul de care eram îndrăgostită și nici nu am ajuns scriitoare de romane. Încă!

Cincisprezece ani mai târziu m-am căsătorit cu un actor care a interpretat și roluri de polițist. Oricum, să fii profesor și diriginte presupune să fii și puțin actor, și puțin polițist.

A existat un moment specific, o zi, o conversație, un număr din cont, când ai știut că nu mai poți face altceva? Ce s-a întâmplat?

Stăteam pe holul de la intrarea în spital, în capătul celor aproximativ 20 de trepte din fața ușii ce dădea în sala de recepție, ticsită de oameni care așteptau nerăbdători și temători întâlnirea cu medicul. L-am zărit venind. S-a oprit în fața mea, m-a bătut prietenește pe umăr și mi-a spus zâmbind: „Doamnă, aveți un cancer micuț!”

Această propoziție avea să-mi schimbe total viața. Planuri, visuri, priorități, nimic nu mai putea să se întâmple așa cum doream. Cel puțin, așa am simțit în clipa aceea, când primul gând a fost că voi muri mai repede decât credeam și că nu voi mai avea timp să fac ceea ce-mi propusesem. Șocul a fost atât de mare încât, pentru câteva clipe, am simțit că nu mai am aer și că mă voi prăbuși. Nu aveam unde decât pe scări, la vale. Câteva fracturi nu aveau să mă omoare.

Dar nu m-am prăbușit. Am tras aer puternic în piept, ca și cum ar fi fost ultima suflare, și m-am gândit că trebuie să-mi pun lucrurile în ordine. Cred că gândul meu a depășit viteza luminii. Scenarii, taskuri, regrete, speranțe, toate s-au îngrămădit în capul meu în acel moment. În primul an am acționat mai mult intuitiv, sub impulsul trăirilor de moment. În al doilea și al treilea an am fost mult mai organizată și concentrată pe războiul meu cu acest cancer micuț. Apoi, după ce l-am învins, am început să visez din nou și să-mi fac planuri. Deși nu există garanții, viața este prea minunată ca să o pui pe așteptare.

Descrie un moment concret în care ai ales să continui, deși totul în jurul tău îți spunea să te oprești sau să aștepți. Ce s-a întâmplat după?

În 2014, deputatul Remus Cernea a depus un proiect de lege referitor la înlocuirea disciplinei Religie cu disciplina Etică și Cultură Civică, proiect respins după câteva luni de dezbateri. Mulți dintre colegii mei, titulari pe catedre de religie, au migrat către alte specializări, conform studiilor fiecăruia. Am încercat și eu să trec pe o catedră de limba și literatura română, dar, fiindcă nu am reușit în cele două școli în care mi-aș fi dorit, am renunțat la idee.

Deși toți mă îndemnau să schimb specializarea, indiferent de școala în care găseam ore, nu am fost de acord. Eram convinsă că Dumnezeu are un plan mult mai bun decât al meu. Apoi m-am bucurat că nu am reușit să mă transfer, deoarece m-aș fi simțit ca un șobolan care abandonează vasul în timpul furtunii.

Disciplina Religie este și acum un subiect sensibil, dar mă bucur că o pot preda la toate nivelurile școlare: primar, gimnazial și liceal. Am satisfacții foarte mari la fiecare nivel. Îmi plac inocența copiilor mici și curiozitatea celor mari. Îmi place că programa este atât de variată și îmi permite să abordez teme de artă, morală, bioetică, istorie a religiilor, tradiții și învățături creștine, atât de actuale și necesare într-o societate dinamică, ce poate deveni haotică și obositoare pentru cei care nu au repere și valori solide.

Ce anume te-a costat cel mai mult să spui sau să faci public? Și, privind în urmă, a meritat?

Cel mai mult m-a costat sinceritatea.

La o avanpremieră am fost întrebată cum mi s-a părut filmul, un film românesc în care juca și soțul meu. „Cred că se putea mai bine de atât”, am răspuns cât am putut de delicat, dar sincer. Soțul meu nu a mai jucat ulterior în filmele acelui actor și producător. Un alt actor, prieten de familie, nu mi-a vorbit câteva luni fiindcă i-am spus că nu este credibil în rolul din același film.

Replica am păstrat-o și o spun mereu când este cazul. Nu pot fi ipocrită. Uneori prefer să tac pentru a nu deranja prin sinceritate, dar, când mi se cere insistent părerea, răspund la fel de sincer, indiferent de urmări.

Care este cel mai prost sfat pe care îl auzi în mod repetat în domeniul tău? Cel pe care îl urmează toată lumea și care, după tine, face mai mult rău decât bine

Nu este neapărat un sfat, ci o replică pe care o auzim des în orice domeniu: „Stai liniștit, totul va fi bine!” Nu, nu totul va fi bine. Și nu ai nicio șansă să fie bine dacă stai liniștit. Lipsa acțiunii limitează sau chiar anulează posibilitatea ca lucrurile să se îndrepte. Pentru a fi bine, este necesar să faci ceva bine.

Când simți că ești blocată și nu poți înainta, indiferent de motiv, care este primul lucru concret pe care îl faci în primele zece minute?

Concret, nu fac nimic. Trag aer adânc în piept și încerc să nu mă panichez. Îmi răsună în urechi vorbele bunicii: „Toate trec. Și cele bune, și cele rele.” Apoi încerc să găsesc o cale de ieșire din blocaj.

Dacă cineva are 50 de lei și o zi liberă și vrea să iasă dintr-un blocaj sau să facă un pas înainte, ce i-ai recomanda concret să facă, să cumpere sau să experimenteze?

I-aș recomanda să-și cumpere o carte dintr-un domeniu care îl atrage, să-și facă o limonadă sau o cafea și să stea toată ziua pe iarbă ca să o citească.

Care este o carte, un concept sau o idee care ți-a schimbat fundamental modul în care lucrezi, creezi sau iei decizii? De ce aceea și nu alta?

Sunt multe cărți, citate și idei care mi-au modelat felul de a gândi, de a lucra și de a lua decizii. Mă voi opri la trei exemple.

În ultimii patru ani am trecut prin experiența unui cancer. Micuț. Dar care mi-a relevat adevăruri dureroase. Oricum, mai devreme sau mai târziu, deznodământul este același: moartea. Doar că bolile „ne relevă, cu cruzime uneori, faptul că sănătatea și viața biologică nu sunt bunuri pe care le posedăm durabil, că trupul nostru, în viața aceasta, este destinat să slăbească, să se degradeze și, în final, să moară”. Cartea lui Jean-Claude Larchet, Teologia bolii, m-a ajutat să trec mai ușor prin această perioadă.

Citatul prezentat de Viktor Frankl în Omul în căutarea sensului vieții, „Acela care are un de ce pentru care să trăiască poate suporta orice cum”, preluând cuvintele lui Nietzsche, mi-a arătat că găsirea unui sens este forța principală a vieții. Iar eu mai aveam multe de făcut, așa că am hotărât să găsesc un nou sens propriei vieți.

Ultimul citat, dar cel mai important pentru mine, după care mă ghidez mereu, este Legea iubirii: „Să-L iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima, cu tot sufletul și cu tot cugetul tău” (Matei 22,37) și „Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 22,39). Cuvintele lui Hristos, ca întreaga Sa pedagogie, sunt baza modului meu de a vedea lumea, de a acționa, de a educa și de a trăi. Iubirea te face să acționezi pentru binele tău și al celorlalți, să trăiești frumos și să vezi, în orice împrejurare, partea frumoasă a lumii.

Ce ai în telefon, o aplicație, o notiță, un reminder, pe care l-ai recomanda oricui vrea să creeze mai constant și cu mai puțină rezistență interioară?

Din februarie mi-am instalat Duolingo. Mi-a demonstrat că îmi pot organiza timpul astfel încât să dedic zilnic câteva minute unei activități.

Dacă ar fi să recomanzi un singur creator, autor, gânditor sau mentor pe care îl urmărești activ în acest moment, cine ar fi și ce anume îți oferă?

Iisus Hristos este recomandarea mea. Pedagogia hristică este la fel de actuală astăzi ca acum două mii de ani. Legea iubirii ar putea înlocui toate legile de astăzi. Învățătura Lui este imuabilă, deși a traversat atâtea secole de doctrine și de filozofii.

Care a fost cea mai grea decizie pe care ai luat-o în ultimii trei ani și cum ai luat-o?

Cea mai grea decizie a fost să investesc o sumă destul de mare pentru mine în visul de a deveni autoarea unor cărți care ar putea schimba în bine lumea mea și a altora. Cred că boala m-a făcut să mă pun, uneori, și pe mine pe primul loc în propria viață.

Care este cel mai contraintuitiv lucru pe care l-ai învățat despre curaj? Ceva ce contrazice ceea ce crede toată lumea

Se spune că oamenii acționează datorită curajului. Eu cred că frica este mai puternică decât curajul.

„Te admir pentru că ai avut curajul să...” Mi s-a spus de multe ori asta. Eu am acționat din frică: teama de a nu rata ceva important și de a nu mai apuca să fac ceea ce mi-am dorit.

Pentru tine, ce înseamnă concret să mergi înainte fără garanții? Nu ca principiu, ci ca acțiune. Ce faci tu diferit față de cineva care așteaptă?

Să merg înainte fără garanții înseamnă, pentru mine, să trăiesc. Singura garanție pe care o am este că, dacă aștept, nimic nu se va întâmpla așa cum visez sau cum îmi doresc. Viața m-a învățat să nu mai aștept momentul potrivit, ci să potrivesc ceea ce îmi oferă fiecare moment, astfel încât să trăiesc cât pot de frumos în circumstanțele respective.

Această carte ajunge în mâinile cuiva care are ceva important de spus sau de făcut, dar tot găsește motive să amâne. Ce permisiune vrei să-i dai?

Capacitatea de a te teme face parte din funcționarea normală a creierului; prin urmare, este absolut firesc să te temi. Dacă îți lipsește curajul, fă din frică aliatul tău. Stabilește-ți o strategie de luptă, pregătește-ți armata și armele și pornește războiul, oricare ar fi acela, încrezător în victorie. Dacă zeii, oricare ar fi ei, îți vor surâde, într-o zi îți vei depăna amintirile din propriul război. Calea învingătorului nu este ușoară, dar nu-ți fie frică să mergi pe ea.