Descrie ce faci în maximum trei propoziții, nu titlul tău oficial, ci impactul real pe care îl ai în viața oamenilor cu care lucrezi

Lucrez cu fondatori și cu echipele lor exact în punctul în care creșterea personală a liderului a devenit limita businessului. Îi ajut să iasă din rolul de „locomotivă”, omul care trage singur întregul tren, și să construiască în jurul lor o echipă care duce lucrurile mai departe chiar și fără prezența lor permanentă. Practic, îl ajut pe fondatorul epuizat de propriul succes să devină liderul care are, în sfârșit, opțiunea de a nu fi mereu acolo.

Ce ar surprinde pe majoritatea oamenilor dacă ar afla despre tine? Ceva ce nu apare în bio-ul tău și nici în prezentările publice

Aproape nimeni nu știe că am negociat cu un urs. Sau, mai corect, mi-am dat întâlnire cu unul într-o cheie din Harghita. M-am rătăcit, am ajuns pe versantul greșit, iar un localnic mi-a spus foarte calm: „Nu vă temeți. Mergeți prin chei și faceți gălăgie ca să vă audă.”

Am mers fără semnal la telefon, cu inima cât un purice și cu o poveste grozavă la capătul drumului. Cred că exact acolo se vede latura mea de Promoter din profilul PCM: caut acțiunea, adrenalina și senzațiile tari, chiar dacă biroul meu este plin de diplome și de dorința de a face totul perfect.

A existat un moment specific, o zi, o conversație sau un număr din cont, când ai știut că nu mai poți face altceva? Ce s-a întâmplat?

Eram locomotiva principală a propriei agenții. Munceam pentru mine și pentru toți ceilalți și nu mă deranja prea tare, pentru că aveam energie și credeam sincer că „nu există, nu se poate”.

Momentul nu a fost spectaculos. A fost o zi obișnuită de birou în care mi-am dat seama, fără dramă, doar cu o claritate rece, că exact ceea ce făcusem până atunci devenise limita mea. Nu mai puteam trage singură tot trenul. Așa am început să învăț coaching, nu și mai mult management.

Descrie un moment concret în care ai ales să continui, deși totul în jurul tău îți spunea să te oprești sau să aștepți. Ce s-a întâmplat după?

Mi-a luat din 2022 până la 11 ianuarie 2025 să depun la ICF sesiunea înregistrată pentru certificarea ACC. Aproape trei ani. Am lucrat săptămână de săptămână cu mentori, am strâns multe înregistrări și, la fiecare sesiune, găseam un motiv pentru care nu era suficient de bună.

Puteam să renunț de multe ori și, sincer, m-am gândit la asta. Am continuat pentru că am înțeles că nu perfecțiunea sesiunii conta, ci exercițiul de a mă privi onest, iar și iar. Când am trimis-o, în sfârșit, nu a fost pentru că devenise perfectă. A fost pentru că eu devenisem pregătită.

Ce anume te-a costat cel mai mult să spui sau să faci public? Și, privind în urmă, a meritat?

M-a costat să recunosc, în fața propriei echipe și în fața mea, că stilul de locomotivă, cel care împinge și trage totul, nu mai funcționa. Este greu să spui asta cu voce tare când tocmai acel stil te-a scos din atât de multe situații.

La un curs de negociere Scotwork am învățat o lecție care mi-a rămas: nu mai arunci bucăți din elanul tău doar ca să faci pace. Nu mai renunți la valoarea ta doar ca să ieși dintr-un impas. Da, a meritat, pentru că abia atunci echipa mea a început cu adevărat să conducă și ea.

Care este cel mai prost sfat pe care îl auzi în mod repetat în domeniul tău? Cel pe care îl urmează toată lumea și care, după tine, face mai mult rău decât bine

„Mergi mai întâi la lider, iar restul echipei vine de la sine.” Eu nu presupun că schimbarea unui singur om va mișca automat întregul sistem. Merg direct către realitatea echipei și construiesc apoi împreună cu liderii.

Poți lucra oricât cu un singur om. Dacă restul echipei nu se mișcă odată cu el, potențialul rămâne captiv. Sfatul sună a management eficient, dar poate perpetua exact modelul de locomotivă: un singur om care trage toată greutatea.

Când simți că ești blocată și nu poți înainta, indiferent de motiv, care este primul lucru concret pe care îl faci în primele zece minute? Nu ce ar trebui să faci, ci ce faci tu de fapt

Nu meditez și nu-mi fac o listă frumoasă. Îmi iau hârtiile în dinți, încă îmi place să lucrez pe hârtie, și mă înșir ca o caracatiță pe toate direcțiile în care simt că am de lucru.

Dacă este dimineață, ies la alergat. Minimum cinci kilometri, indiferent de chef. Nu pentru că îmi sar celulele de bucurie, ci pentru că, pentru mine, măsura în care materializez lucruri este măsura în care fac ceea ce spun că fac.

Dacă cineva are 50 de lei și o zi liberă și vrea să iasă dintr-un blocaj sau să facă un pas înainte, ce i-ai recomanda concret să facă, să cumpere sau să experimenteze?

I-aș spune să meargă la munte. Nu contează unde: o potecă, un traseu de câteva ore, orice îl scoate din ritmul zilnic. Cincizeci de lei îi pot ajunge pentru transport și o cafea la coborâre.

Nu ai nevoie de mai mult ca să te resetezi. Eu, după patru ore și douăzeci de minute pe stânci, m-am întors cu mintea mai limpede decât o avusesem de săptămâni.

Care este o carte, un concept sau o idee care ți-a schimbat fundamental modul în care lucrezi, creezi sau iei decizii? De ce aceea și nu alta?

Adevărata artă a unui master coach, de Alain Cardon. Este cea mai subliniată carte din biblioteca mea. Am citit-o în timp ce mă pregăteam ca NLP Coach și mi-a arătat o lume complet nouă față de tot ceea ce știam până atunci despre coaching: tăcerea, prezența și rezonanța reală dintre coach și client.

Nu tehnicile m-au schimbat, ci ideea că adevărata muncă se întâmplă în spațiul dintre doi oameni, nu în sfaturile pe care le dai.

Ce ai în telefonul tău, o aplicație, o notiță sau un reminder, pe care l-ai recomanda oricui vrea să creeze mai constant și cu mai puțină rezistență interioară?

Notele mele de planificare pe ore. Îmi împart ziua oră cu oră și aloc timp fiecărui proiect. Nu funcționează perfect, pentru că apare mereu ceva neprevăzut care mă scoate din grafic, dar disciplina de a scrie negru pe alb ceea ce vreau să fac într-o zi mă ține conectată la ceea ce contează, chiar și atunci când planul se schimbă.

Dacă ar fi să recomanzi un singur creator, autor, gânditor sau mentor pe care îl urmărești activ în acest moment, cine ar fi și ce anume îți oferă?

Alain Cardon, MCC. L-am descoperit citindu-i cartea în bibliografia disertației mele. M-am întrebat unde îl pot găsi, iar două săptămâni mai târziu eram înscrisă la primul lui curs.

De la el am învățat că un coach de echipă nu impune o direcție, ci creează spațiul în care echipa își găsește singură direcția. Este o lecție pe care o aplic în fiecare proiect.

Care a fost cea mai grea decizie pe care ai luat-o în ultimii trei ani și cum ai luat-o?

Să renunț la identitatea de locomotivă, cea care trage și împinge totul, și să mă definesc public drept coach. Nu pentru că mi-aș fi pierdut capacitatea de a împinge și de a trage. Am păstrat-o, dar acum o folosesc strategic, atunci când aleg.

Nu a fost o decizie luată într-o singură zi. Am luat-o de sute de ori, prin ani de coaching cu mine însămi, prin certificări și prin sesiuni în care recunoșteam, de fiecare dată, câte o bucată din vechiul tipar, până când noua identitate a devenit adevărată.

Care este cel mai contraintuitiv lucru pe care l-ai învățat despre curaj? Ceva ce contrazice ceea ce crede toată lumea

Curajul nu înseamnă să nu-ți fie frică și nici să acționezi tot timpul. Cel mai contraintuitiv lucru pe care l-am învățat este că, uneori, curajul înseamnă să taci și să nu mai arunci bucăți din tine doar ca să calmezi pe cineva din jur.

Multă vreme am crezut că sunt curajoasă pentru că sunt directă și rapidă în acțiune. Am descoperit că adevăratul curaj a fost să învăț să nu mai renunț la ceea ce contează pentru mine doar ca să evit un conflict.

Pentru tine, ce înseamnă concret să mergi înainte fără garanții? Nu ca principiu, ci ca acțiune. Ce faci tu diferit față de cineva care așteaptă?

Pentru mine, „oricum” înseamnă să alerg cei cinci kilometri chiar dacă nicio celulă din mine nu sare de bucurie. Nu pentru că am chef, ci pentru că așa am decis.

Diferența dintre mine și cineva care așteaptă garanții este simplă: îmi respect cuvântul dat mie însămi chiar înainte de a avea dovada că merită. Dacă spun și nu fac, se subțiază exact ceea ce contează cel mai mult, încrederea în mine. Așa că fac. Oricum.

Această carte ajunge în mâinile cuiva care are ceva important de spus sau de făcut, dar tot găsește motive să amâne. Ce permisiune vrei să-i dai?

Ai voie să te oprești din a trage singur trenul. Ai voie să te trezești la 6:10 pentru că așa alegi, nu pentru că nu ai încotro. Nu aștepta o garanție ca să faci primul pas. Nu vine niciodată la timp. Vine după.