Descrie ce faci în maximum trei propoziții, nu titlul tău oficial, ci impactul real pe care îl ai în viața oamenilor cu care lucrezi

Iubesc să aduc împreună participanți care se ajută reciproc să capete încredere, să învețe și să se distreze. Se sprijină, se ajută, își povestesc unii altora, se laudă, se bazează unii pe ceilalți și pe mine pentru o experiență frumoasă: pentru unii este una de dezvoltare, pentru alții, de relaxare sau de apartenență. Îmi place rolul de încurajator și facilitator, câteodată în umbră, câteodată în centrul scenei, întotdeauna în jurul unui interes comun, fie că vorbim despre copii sau adulți, în grupuri mixte sau separate: cluburi de lectură, petreceri de Halloween sau Crăciun, gătit împreună, excursii, vizite la târguri de carte, grătare, petreceri aniversare, comunități de business sau mentorat.

Ce ar surprinde pe majoritatea oamenilor dacă ar afla despre tine? Ceva ce nu apare în bio-ul tău și nici în prezentările publice

Am participat o vreme la cursuri, festivaluri și petreceri de salsa și tango argentinian și am amintiri extrem de frumoase din Buenos Aires, Praga și din săli de dans din București.

Dintr-un alt registru, am fost fascinată să descopăr cât de mult îmi place să observ animale și păsări în mediul lor natural și câtă emoție și bucurie îmi aduce fiecare asemenea ocazie: de la iepurele sălbatic de pe lângă Borsec, care era uriaș și serios, la micuții porci mistreți sau găinile și cocoșii sălbatici din Hawaii, până la puffinii agitați și balenele maiestuoase din zona arctică.

A existat un moment specific, o zi, o conversație, un număr din cont, când ai știut că nu mai poți face altceva? Ce s-a întâmplat?

Eram mici, eu și fratele meu, iar el avea o tricicletă, ori poate era deja bicicletă, cu care se plimba pe afară. Doi haiduci, probabil niște uriași de 10-12 ani, așa, pentru claritate, l-au atacat și au vrut să-i ia tricicleta. Nu știau ei că, în rolul de soră mai mare, pe la șapte ani, puteam deveni o adevărată harpie. Probabil am făcut un circ puternic. Țin minte privirile lor șocate și faptul că s-au retras. Mai important decât atât, țin minte privirea recunoscătoare a fratelui meu.

Nu pot sta deoparte când se întâmplă ceva „rău” și, de multe ori, fac lucruri pe care le percep drept corecte, chiar dacă nu neapărat înțelepte. Dacă pot ajuta pe cineva disperat, care nu are alt campion către care să se îndrepte, o fac ținând cont destul de puțin de interesul propriu imediat.

Descrie un moment concret în care ai ales să continui, deși totul în jurul tău îți spunea să te oprești sau să aștepți. Ce s-a întâmplat după?

Conduceam primul meu proiect de transformare organizațională în lumea corporatistă. După 12-14 luni, o mare parte din echipă era mai degrabă pregătită să o lase baltă. Ar fi preferat să încetinim ritmul și, poate, am fi fost lăsați în pace. Țin minte cum inclusiv șeful departamentului era semi-blazat, neconvins. Părea că suntem blocați și nu prea avem șanse de reușită.

Eu? Am insistat că se poate, am deschis și provocat o discuție despre blazare și renunțare și nu am încetat să spun, sus și tare, că eram pe drumul cel bun, însă drumul nu se construiește singur. Am influențat puțin situația, s-a ajustat componența echipei de coordonare a proiectului, am reluat împreună elementele motivației inițiale și am forțat grupul să se mobilizeze. Reușita noastră a fost una remarcabilă din punctul de vedere al multora.

Ce anume te-a costat cel mai mult să spui sau să faci public? Și, privind în urmă, a meritat?

Am avut câștiguri enorme de capital și de imagine în lumea corporatistă atunci când am făcut să se întâmple lucruri aparent imposibile. Au fost sacrificii de timp și efort, absolut, și toate au meritat.

Cred că cel mai mult m-au costat onestitatea și refuzul de a fi „om politic” în corporație. Nu le regret. Le privesc în continuare drept singurele opțiuni viabile pentru mine. Dacă am considerat că cineva greșește grav și va ajunge la efecte negative serioase, nu aveam cum să-i zâmbesc și să spun: „Absolut, este exact cum spui tu. Mulțumesc, vai, ce minunat ești!”

Care este cel mai prost sfat pe care îl auzi în mod repetat în domeniul tău? Cel pe care îl urmează toată lumea și care, după tine, face mai mult rău decât bine

„Nu mai lua lucrurile atât de în serios. Folosește umorul. Oricine poate exersa și poate deveni mai amuzant.”

Cred că prea multă lume se forțează să folosească instrumente care nu îi plac, pe care nu le stăpânește, și uită de cele în care are o măiestrie deosebită.

Când simți că ești blocată și nu poți înainta, indiferent de motiv, care este primul lucru concret pe care îl faci în primele zece minute?

Cred că mă enervez. Mi se urcă sângele la cap și știu că sunt ca într-o furtună neagră, mută, dintr-un film SF. Mă simt singură, mă văd ca un dragon singuratic pe o stâncă, departe.

Modul în care ies de acolo este acesta: îmi reamintesc că depind de mine și îmi reamintesc încrederea că voi găsi o cale. Ies la o plimbare, citesc ceva sau mă uit la un serial. Extrem de rar, aproape niciodată, mă apuc imediat de muncă. De obicei îmi creez un spațiu de protest intern, de distanță, de aparentă relaxare, de stagnare în acea furtună neagră și mută, știind cu certitudine că voi ieși de acolo mai încolo. Cred că este o metodă de conștientizare a refuzului de a mă zbate pe moment.

Dacă cineva are 50 de lei și o zi liberă și vrea să iasă dintr-un blocaj sau să facă un pas înainte, ce i-ai recomanda concret să facă, să cumpere sau să experimenteze?

Să plece în parc sau la plimbare cu cineva mai mic ori mult mai în vârstă. Să organizeze un mic club de joacă sau de carte, să bea o cafea cu un prieten, cu atenția concentrată asupra acelui prieten, să-și creeze o ocazie de a-i ajuta pe alții, de a le pune întrebări și de a le oferi ocazia să se descarce.

Câteodată, am descris problema percepută, în linii mari, unui copil și i-am cerut părerea. Țin minte când nepoțelul meu mi-a spus, acum câțiva ani buni: „Invită-i să plece la Timbuktu”, atunci când îl întrebasem cum să procedez pentru că aveam niște colegi recalcitranți. Nu spun să urmați sfaturile primite, ci doar să vă destindeți puțin și să aveți acces la un cu totul alt punct de vedere. Până la urmă, un pas în orice direcție are valoare dacă ne scoate din stresul efectiv. Există aici o legătură cu disocierea despre care am învățat în studiile de NLP.

Care este o carte, un concept sau o idee care ți-a schimbat fundamental modul în care lucrezi, creezi sau iei decizii? De ce aceea și nu alta?

Prima carte din categoria dezvoltare personală și profesională pe care o țin minte a fost Good to Great. Pentru mine, a fost o minune în 2008, când abia intrasem în lumea corporațiilor și am început să învăț, cumva semi-ghidat, despre leadership, practici de succes în comunicare și interacțiuni la locul de muncă.

Mi-a rămas ideea de a avea oamenii potriviți în echipă și de a-i așeza în rolurile potrivite.

Ce ai în telefon, o aplicație, o notiță, un reminder, pe care l-ai recomanda oricui vrea să creeze mai constant și cu mai puțină rezistență interioară?

O practică învățată împreună cu colegii din formările NLP: dimineața, poate chiar înainte de a deschide ochii, ia o decizie conștientă. Ce fel de zi vrei să ai astăzi? Cum te vei simți?

Nu putem controla ceea ce se întâmplă în jurul nostru, dar, în mod clar, avem de câștigat dacă avem grijă de modul în care reacționăm, de modul în care ne pregătim și învățăm.

Dacă ar fi să recomanzi un singur creator, autor, gânditor sau mentor pe care îl urmărești activ în acest moment, cine ar fi și ce anume îți oferă?

Simon Sinek, pentru încrederea și eleganța cu care abordează situațiile și subiectele și pentru ideile: „Start with Why”, „The Infinite Mindset”, „Leaders Eat Last”.

Care a fost cea mai grea decizie pe care ai luat-o în ultimii trei ani și cum ai luat-o?

În octombrie 2023 am decis că nu mai vreau să continui la nesfârșit în corporație. Ceea ce mi se cerea să fac și modul în care șeful meu interacționa cu mine m-au îndemnat să spun „stop”. În ianuarie 2024 am decis că voi fonda o companie proprie, astfel încât să pot alege mai des să lucrez în proiecte și cu oameni care îmi plac, în locul proiectelor și oamenilor care mi-au fost alocați. În ianuarie 2025 aveam actele firmei gata, iar la 1 decembrie 2025 am devenit freelancer, părăsind angajatorii mari și modelul clasic.

Cred că, atunci când am de luat decizii grele, prefer să am libertatea de a o face în ritmul meu, după ce am judecat, cântărit și decis. Nu îmi place când schimbarea, transformarea sau ajustarea sunt grăbite sau forțate de altcineva.

Care este cel mai contraintuitiv lucru pe care l-ai învățat despre curaj? Ceva ce contrazice ceea ce crede toată lumea

Nimeni nu este curajos tot timpul, în orice situație.

Nu suntem neînfricați, fără limite. Avem, fiecare dintre noi, momente de eroism pur și momente de rușine, teamă sau frică. Și cei mai de succes dintre noi au îndoieli pe care mulți alții nu le pot înțelege.

O lecție pe care mă străduiesc să o practic este că nu ajută să mă judec pentru momentele de lipsă de curaj, dar, în mod clar, mă ajută să rememorez momentele de curaj sublim.

Pentru tine, ce înseamnă concret să mergi înainte fără garanții? Nu ca principiu, ci ca acțiune. Ce faci tu diferit față de cineva care așteaptă?

Cel mai mare risc este să rămâi blocat prea mult timp. Dacă stai blocat, ai o garanție majoră că vei stagna, te vei blaza și vei fi afectat negativ din ce în ce mai mult.

Nu pot și nu vreau să aștept la nesfârșit, poate, poate s-o întâmpla ceva. Îmi este clar că schimbarea trebuie să pornească de la mine atunci când nu îmi place ceva anume. Și, când mă decid că situația actuală nu mai este „ce trebuie”, este clar că singura opțiune este acțiunea, cu anumite așteptări, legate și de faptul că va fi nevoie să învăț și să accept disconfort, și cu anumite riscuri.

Am făcut schimbări mari în carieră și nu am așteptat decât garanția implicită că voi învăța, mă voi transforma, voi fi la un alt nivel de conștientizare, cunoștințe și experiență. Am ales, pur și simplu, conștient, un viitor fără blocaj în locul unuia cu garanția unor aspecte negative.

Această carte ajunge în mâinile cuiva care are ceva important de spus sau de făcut, dar tot găsește motive să amâne. Ce permisiune vrei să-i dai?

Nu sunt o persoană de tip Albă ca Zăpada, finuță, care lucrează cântând, cu păsărele și iepurași în jur. Cred că punctul meu forte este puterea de a da încredere oricui să discute cu mine, confidențial, subiecte greu de acceptat în mod tradițional, fără teamă de judecată sau critică, doar aplicând rațiunea și confruntarea cu adevărul. Fiecare ar trebui să fie absolut sigur de adevărul său.

Îmi doresc să ajut prin prezență insistentă, prin discuții în care, cu înțelegere, căldură, rațional și sufletește, dar „fără milă”, să asist persoana în a-și pune și a-și răspunde la întrebările: Ce mă atrage la situația actuală? Ce mă atrage la posibilul viitor? De ce îmi este frică în posibilul viitor sau ce nu-mi place la el? Ce nu-mi place la situația actuală? Ce anume din situația actuală îmi este frică să pierd? Ce anume din posibilul viitor îmi este frică să întâlnesc?