Descrie ce faci în maximum trei propoziții, nu titlul tău oficial, ci impactul real pe care îl ai în viața oamenilor cu care lucrezi

Ajut oamenii să-și regăsească frumusețea interioară și bucuria cristalină și senină din ei atunci când se lasă ghidați de mine. Cu mine alături, ei pot să treacă de la „eu nu pot” la „uite, am reușit”. Fie că este vorba despre un desen sau despre transformarea unei idei într-o carte, îi însoțesc până când ceea ce părea imposibil devine ceva real, pe care îl pot privi și pot spune: „Este creația mea!” Cred că, de fapt, nu predau desen sau tehnoredactare, ci curajul de a începe.

Ce ar surprinde pe majoritatea oamenilor dacă ar afla despre tine? Ceva ce nu apare în bio-ul tău și nici în prezentările publice

Poate că cel mai surprinzător lucru despre mine este că desenul a intrat în viața mea abia la 47 de ani. Nu am crescut cu ideea că sunt o persoană „artistică”, nu tânjeam la asta și nu am avut înclinații în acest sens. Mult timp am crezut că desenul este un talent cu care te naști sau nu. Tocmai de aceea, faptul că astăzi desenez, îi învăț și pe alții să deseneze și construiesc în jurul desenului o parte atât de importantă din viața mea mi se pare, uneori, la fel de surprinzător și pentru mine.

A existat un moment specific, o zi, o conversație, un număr din cont, când ai știut că nu mai poți face altceva? Ce s-a întâmplat?

A fost o seară de primăvară, în 2013. Căutam pe internet informații despre Camino de Santiago, drumul la care visam de mult, de peste 800 de kilometri, străbătut la pas prin nordul Spaniei. În timp ce căutam informații despre Camino, mi-a apărut în față o reclamă care nu avea nicio legătură cu ceea ce căutam: „Învață să desenezi în câteva zile! Talentul nu este o condiție.” M-am oprit și am recitit anunțul. Mi se părea ireal ceea ce promitea. Eu crescusem convinsă că nu aș putea desena, picta sau face vreun alt gest artistic. Cum adică să înveți să desenezi în câteva zile, fără talent?

Profesoara Betty Edwards era cea care susținea acest lucru și livra cursuri în acest sens. I-am povestit fiicei mele despre descoperirea mea, dar răspunsul ei a fost foarte pragmatic: „Tu nu ai talent și nu ai desenat niciodată! Sigur este o păcăleală. Nu-ți pierde timpul.”

Adevărul este că și eu aveam același gând. Dar mi-a apărut imediat întrebarea care avea să-mi schimbe viața: „De unde știi tu ce pot sau nu pot eu, dacă nici măcar eu nu știu încă?” Acela a fost momentul în care cineva nu a avut încredere că aș putea. M-am înfuriat și m-am pus pe învățat. Am comandat cartea lui Betty Edwards, „Desen cu emisfera dreaptă”, și am început să lucrez după ea, în secret. După zece zile i-am arătat fiicei mele autoportretul desenat de mine. S-a uitat la el și a spus: „Cine l-a făcut? Nu cred că tu.”

Nu am știut atunci că voi ajunge să predau desen. Nu știam că voi avea cursanți, că voi organiza expoziții, că voi scrie despre desen sau că, peste ani, desenul va deveni o parte atât de importantă din viața mea. Știam doar că vreau să verific singură dacă acel „nu pot” era adevărat.

Am înțeles că, uneori, limita nu este acolo unde crezi. Este doar o poveste pe care ți-ai spus-o de suficiente ori încât ai început să o confunzi cu adevărul. Eu plecasem în acea seară pe internet ca să caut un drum prin Spania și, fără să-mi dau seama, găsisem un alt drum. Primul meu „Camino” nu avea 800 de kilometri și nu trecea prin nordul Spaniei. A început cu un creion, o carte și întrebarea: „Dacă aș putea și eu?” De atunci, am continuat să merg.

Partea de tehnoredactare a început acum trei ani, când m-a șocat aspectul primei mele cărți. Nu mai aveam timp să schimb nimic, pentru că lansarea era deja programată. Nu mi-a plăcut deloc designul, realizat de altcineva, și am decis brusc să învăț singură InDesign. După zece zile am reușit să tehnoredactez prima carte. Surpriza este că, între timp, au trecut trei ani în care am lucrat la peste 40 de cărți, iar prima mea carte încă așteaptă să mă întorc la ea.

Descrie un moment concret în care ai ales să continui, deși totul în jurul tău îți spunea să te oprești sau să aștepți. Ce s-a întâmplat după?

În 2015 eram un grup de patru femei care ardeau de dorința de a desena tot mai bine. Se întâmpla la doi ani după momentul în care începusem eu. După o serie de cursuri, trei doamne mi-au cerut să le țin cursuri pentru avansați. Eu învățam în timpul săptămânii, iar sâmbăta le învățam pe ele.

La un moment dat, am avut ideea să facem împreună o expoziție. Când le-am spus, una dintre ele a răspuns timid: „Dar noi nu suntem artiste...” Pentru o clipă, m-am întrebat și eu dacă nu cumva visam prea mult, dar le-am răspuns: „Și ce dacă? Asta nu înseamnă că nu putem face o expoziție.”

Am mers înainte, chiar dacă au existat momente în care câte una voia să renunțe și spunea: „Nu pot, nu-mi iese.” Le aminteam de unde porniserăm și cât de mult evoluaserăm. Am stabilit împreună un obiectiv, am muncit aproape un an, iar în noiembrie 2016 expoziția s-a deschis în centrul Timișoarei.

A venit atât de multă lume, încât sala abia a făcut față. Dar cel mai important lucru nu a fost numărul de oameni și nici articolele din ziare. A fost să le văd pe acele femei stând lângă lucrările lor și să-mi amintesc că, în urmă cu un an, îmi spuneau că „nu sunt artiste”. Atunci am înțeles cât de puternic poate fi un simplu „hai să încercăm”, spus exact în momentul în care celălalt este gata să renunțe.

Ce anume te-a costat cel mai mult să spui sau să faci public? Și, privind în urmă, a meritat?

Cel mai mult m-a costat să spun public ceva ce, la început, părea aproape o îndrăzneală: că oricine poate desena și că desenul nu este rezervat doar celor talentați. Cine eram eu să le promit asta, când nici măcar eu nu aveam un drum artistic în spate?

Spun acest lucru acum cu naturalețe, dar a fost nevoie de mult timp ca să-mi asum ideea. Eu însămi începusem să desenez la 47 de ani, convinsă că nu am talent. Am trecut prin toate îndoielile prin care trec oamenii cărora le spun astăzi că pot învăța să deseneze: „Nu am talent”, „Este greu”, „Nu pot”.

Am ales totuși să spun asta. Și, mai important, am ales să o demonstrez.

Ani mai târziu, când am văzut oameni care îmi spuneau la început „eu nu pot” ajungând să-și expună lucrările, am înțeles că a meritat să-mi asum această idee. Uneori, ceea ce trebuie să depășești nu este lipsa unei abilități, ci convingerea că nu o ai.

Care este cel mai prost sfat pe care îl auzi în mod repetat în domeniul tău? Cel pe care îl urmează toată lumea și care, după tine, face mai mult rău decât bine

Cel mai prost „sfat” pe care îl aud în lumea desenului este: „Dacă nu ai talent, nu are rost să încerci.”

Este o idee atât de bine înrădăcinată, încât oamenii o spun despre ei înșiși înainte să fi încercat măcar. Mi se pare una dintre cele mai nedrepte etichete pe care ni le putem pune. Talentul, așa cum îl înțelegem noi, este adesea doar numele pe care îl dăm unui rezultat pe care nu știm să-l explicăm. Nu vedem orele de exercițiu, încercările, greșelile și toate etapele prin care a trecut omul până să ajungă să deseneze bine.

Eu știu cât de ușor este să confunzi lipsa de experiență cu lipsa de talent. De aceea, dacă ar fi să dau un sfat, ar fi exact invers: nu decide că nu poți înainte să încerci suficient cât să afli. S-ar putea să descoperi că nu îți lipsea talentul. Îți lipsea doar permisiunea de a fi începător.

Când simți că ești blocată și nu poți înainta, indiferent de motiv, care este primul lucru concret pe care îl faci în primele zece minute?

Când mă blochez la un desen, primul lucru pe care îl fac este să mă opresc. Nu abandonez. Doar las creionul jos pentru câteva minute. Uneori mă uit la desen și am impresia că nu mai există nicio cale să-l salvez. Atunci mă uit la primul meu desen, cel care semăna mai degrabă cu un emoticon tremurat decât cu ceea ce încercam să desenez. Apoi mă uit din nou la lucrarea la care lucrez și încerc să mă reconectez cu ea.

Am făcut asta de multe ori și cu cursantele mele. Când un desen nu ieșea așa cum ni-l imaginaserăm, ne uitam la primele noastre încercări și ne aminteam cât de departe ajunseserăm. De cele mai multe ori, descopeream că problema nu era desenul, ci gândurile noastre despre desen.

Facem o pauză, respirăm, apoi continuăm. La noi exista o regulă simplă: aveai voie să te oprești puțin, dar nu aveai voie să abandonezi.

Dacă cineva are 50 de lei și o zi liberă și vrea să iasă dintr-un blocaj sau să facă un pas înainte, ce i-ai recomanda concret să facă, să cumpere sau să experimenteze?

Cu 50 de lei și o zi liberă, i-aș recomanda să nu cumpere un obiect, ci accesul într-un grup. Să caute oameni obișnuiți care desenează pentru că le place, nu pentru că sunt artiști, și să-și petreacă timpul alături de ei. Să vadă că și ceilalți se blochează, că și lor le ies uneori desenele prost, că se enervează, râd, o iau de la capăt și, mai ales, că se încurajează unii pe alții.

Am văzut de nenumărate ori cât de mult contează acest lucru. Când lucrezi singur, un desen care nu-ți iese poate deveni foarte repede dovada că „nu poți”. Într-un grup, același desen devine doar o etapă. Cineva îți spune „și eu am pățit asta”, altcineva îți arată cum a rezolvat, iar tu prinzi curaj să mai încerci o dată.

Uneori, când ești blocat, nu ai nevoie de un instrument nou sau de încă o explicație. Ai nevoie să vezi că nu ești singur. Aș investi cei 50 de lei într-un grup în care oamenii se strâng ca să încerce, să greșească și să continue împreună.

Care este o carte, un concept sau o idee care ți-a schimbat fundamental modul în care lucrezi, creezi sau iei decizii? De ce aceea și nu alta?

Cartea care mi-a schimbat fundamental modul de a lucra și, într-un fel, modul de a mă privi pe mine însămi a fost „Desen cu emisfera dreaptă”, de Betty Edwards.

M-a surprins ideea din spatele ei: desenul poate fi învățat, iar pentru a desena trebuie mai întâi să înveți să vezi. Pentru prima dată am înțeles că ceea ce consideram „lipsă de talent” putea fi, de fapt, lipsă de exercițiu și un mod greșit de a privi lucrurile.

Am urmat exercițiile din carte aproape cu sfințenie, în secret, până când am ajuns la autoportret. Când fiica mea s-a uitat la desen și mi-a spus „Nu cred că tu l-ai făcut!”, am avut dovada de care aveam nevoie.

Dar adevărata schimbare a fost alta. Cartea m-a făcut să înțeleg că felul în care privești un lucru poate fi mai important decât ceea ce crezi că poți face cu el. De atunci, acesta a devenit și principiul după care lucrez cu oamenii. Înainte să le spun cum să deseneze, încerc să-i ajut să vadă altfel.

De aceea această carte a rămas atât de importantă pentru mine. Nu mi-a dat doar o metodă de desen. A pus sub semnul întrebării un „nu pot” pe care îl consideram adevăr.

Ce ai în telefon, o aplicație, o notiță, un reminder, pe care l-ai recomanda oricui vrea să creeze mai constant și cu mai puțină rezistență interioară?

În telefonul meu există un lucru aparent banal, dar de care m-am atașat foarte mult: o colecție uriașă de imagini cu animale pe care le-am salvat pentru că, într-o zi, vreau să le desenez.

Uneori mă uit prin ele fără să desenez nimic. Atunci se întâmplă ceva interesant: încep să-mi imaginez desenul înainte să-l fac. Văd ce creion aș folosi, de unde aș începe, unde aș pune umbrele, ce culori aș combina și, uneori, văd chiar desenul terminat. Este ca o repetiție a desenului în mintea mea, înainte ca mâna să atingă hârtia.

Mai este însă ceva. Colecția aceea de zeci și zeci de imagini este pentru mine ca o scufundare într-o lume de frumusețe. Mă uit la ochii unui animal, la textura blănii, la lumina dintr-o fotografie și simt că deja creez, chiar dacă încă nu am pus creionul pe hârtie.

Aș recomanda oricui vrea să creeze mai constant să-și construiască propria colecție de imagini care îl atrag cu adevărat. Nu ca pe o listă de lucruri „de făcut”, ci ca pe un loc în care să se întoarcă atunci când are nevoie să-și amintească de ce îi place să creeze.

Uneori, desenul începe cu mult înainte de primul creion.

Dacă ar fi să recomanzi un singur creator, autor, gânditor sau mentor pe care îl urmărești activ în acest moment, cine ar fi și ce anume îți oferă?

În perioada aceasta, dintre creatorii pe care îi urmăresc, aș alege-o pe Bonny Snowdon. Am trecut în ultima vreme la creioane colorate și îmi place foarte mult felul în care lucrează, dar mai ales felul în care explică. Are un entuziasm molipsitor, energie și bucuria sinceră a omului care tocmai a descoperit ceva frumos.

Cred că acesta este lucrul care mă atrage cel mai mult la ea. Nu transformă tehnica într-o demonstrație rece de îndemânare, ci te face să simți că desenul este o aventură pe care vrei să o încerci și tu. Și, poate pentru că la rândul meu lucrez cu oameni care învață, sunt foarte atentă la felul în care un profesor transmite nu doar informație, ci și dorința de a încerca.

În fond, tehnica rece, corectă și metoda de aplicare pot fi învățate din multe locuri. Entuziasmul de a pune mâna pe creion și de a spune „hai să vedem ce putem face” este mult mai greu de transmis. Iar asta găsesc la ea.

Care a fost cea mai grea decizie pe care ai luat-o în ultimii trei ani și cum ai luat-o?

Una dintre cele mai grele decizii din ultimii trei ani a fost să ies în public cu prima mea carte, „Desen pentru netalentați”, și să-mi asum cu voce tare ideea în care credeam: oricine poate învăța să deseneze, chiar dacă nu se consideră talentat.

Nu mi-a fost teamă doar că lansarea nu va fi reușită. Mi-a fost teamă că nu va veni aproape nimeni. Aveam în minte o voce care îmi spunea că sunt prea mică, prea neînsemnată, prea banală pentru ca oamenii să vină la o lansare de carte. Era din nou gândul acela de neputință.

Când am văzut că pe lista de înscrieri erau doar 15 persoane, deși eu sperasem la mult mai multe, am fost tristă. Dar am luat instantaneu o decizie: nu contează câți vom fi. Dacă vin 15 oameni, pentru cei 15 voi face o lansare memorabilă.

Și am făcut-o.

Surpriza a fost că la lansare au venit peste 100 de oameni.

Dar ceea ce a rămas cu mine nu este numărul. Este momentul în care am înțeles că, uneori, cea mai grea parte nu este să faci ceva, ci să ai curajul să-l pui în fața oamenilor înainte să știi dacă va fi primit.

Am plecat de la acea lansare cu o lecție pe care încă o folosesc: nu lăsa numărul de oameni care te privesc la început să decidă valoarea lucrului pe care îl ai de spus.

Care este cel mai contraintuitiv lucru pe care l-ai învățat despre curaj? Ceva ce contrazice ceea ce crede toată lumea

Am învățat că a fi curajos nu înseamnă să nu-ți fie frică. Uneori, curajul înseamnă să faci lucrul de care îți este frică înainte să te simți pregătit.

Mult timp am crezut că oamenii curajoși sunt cei care au încredere în ei și pornesc fără să se îndoiască. Experiența mea mi-a arătat exact invers. De multe ori, eu am mers mai departe tocmai în timp ce mă îndoiam de mine.

Când am început să desenez, nu eram sigură că voi reuși. De fapt, am început din curiozitate. Apoi, când am început să predau, nu eram sigură că am ce să-i învăț pe alții. Când mi-am lansat prima carte, m-am uitat la cele 15 persoane înscrise și m-am întrebat dacă ideea cărții nu era importantă doar în mintea mea.

Și totuși, am continuat.

Am descoperit că, dacă aștepți să dispară frica pentru a face primul pas, s-ar putea să aștepți foarte mult. Curajul nu vine înaintea acțiunii. De multe ori, vine după primul pas.

Nu trebuie să te simți curajos ca să faci ceva curajos.

Pentru tine, ce înseamnă concret să mergi înainte fără garanții? Nu ca principiu, ci ca acțiune. Ce faci tu diferit față de cineva care așteaptă?

Pentru mine, să merg înainte fără garanții înseamnă să fac primul pas înainte să am toate dovezile că va funcționa.

Când am început să desenez, nu aveam nicio garanție că voi reuși. Când am început să predau, nu aveam garanția că vor exista oameni care vor vrea să învețe de la mine. Când am decis să fac prima expoziție, nici măcar nu știam dacă doamnele cu care desenam împreună vor ajunge până la capăt. Iar când mi-am lansat prima carte, aveam doar 15 persoane înscrise și nicio garanție că sala se va umple.

Am învățat că garanțiile apar foarte rar înainte de primul pas. Încrederea vine după ce ai făcut ceva, nu înainte.

Această carte ajunge în mâinile cuiva care are ceva important de spus sau de făcut, dar tot găsește motive să amâne. Ce permisiune vrei să-i dai?

Nu aștepta să dispară frica, să apară momentul perfect sau să devii suficient de bun. Eu am început să desenez la o vârstă la care crezi că le știi pe toate, fără să știu dacă voi putea vreodată să desenez cu adevărat. Am început cu un creion și cu multă îndoială. Nu știam atunci că acel prim moment de curaj va duce la cursuri, la oameni, la expoziții, la cărți și la o parte cu totul nouă din viața mea.

Am scris o carte despre învățarea desenului după imagine. Am mai scris o carte tot despre desen, de data aceasta un roman cu o poveste îmbrăcată în mister și secrete, care se desfășoară la Roma. Acum am început a treia carte, continuarea celei de-a doua, pentru că cititorii mi-au cerut asta. Ce știam eu, în urmă cu zece ani, că voi face toate aceste lucruri?

Poate că și tu te uiți acum la ceva ce vrei să faci și vezi doar toate motivele pentru care nu este momentul.

Îți propun să faci invers. Nu te mai întreba unde vei ajunge. Întreabă-te doar care este cel mai mic prim pas pe care îl poți face astăzi ca să ieși din zona de confort, apoi fă-l. Nu pentru că știi că va ieși bine, ci pentru că nu vei afla niciodată ce ar fi putut deveni dacă nu începi.